Mihaela Rădulescu este noua față a ipocriziei

GasLand

Am tot dat prin variate locuri (și-am primit direct, în special pe FaceBook) peste pseudo-documentarul cu titlul GasLand, mediatizat și în România în campania ideologică purtată împotriva exploatării gazelor de șist. N-am reușit să înțeleg de ce unii îl văd ca fiind un argument împotriva tehnologiei exploatării gazelor de șist și, în timp, am ajuns reacționez la tonul triumfal cu care este prezentat ca atare doar dându-mi ochii peste cap și ignorând mesajul. Ce urmează este, cu minime modificări, comentariul pe care l-am lăsat, la scurt timp după ce am vizionat (cât am suportat din) filmul ăsta, la o una din multele postări în care sus-numitul film era prezentat de câte-un dezorientat ca un argument împotriva tehnologiei de care care ziceam mai sus:

M-am uitat de curând la GasLand. Nu la tot filmul – pe la minutul 75 m-a părăsit răbdarea, din ce în ce mai încercată încă de la începutul filmului; și nici nu cred c-ar avea rost să văd și restul: sunt cam slabe șansele să se îmbunătățească brusc calitatea „argumentelor” de la min. 76 încolo. Pot să zic că am distins trei teme principale, brodate pe un fundal despre ruinarea peisajului (care, dealtfel, nici nu prea avea de-a face cu subiectul filmului, dat fiind că e vorba de terenuri private cesionate exploatatorului) și presărate cu apeluri sentimentaliste pe cât de cu priză la publicul ignorant, pe atât de rupte de realitate:

1. Conspiraționită legată de variate bucăți de legislație americană – care, chiar îndreptățită, ține de politica americană și n-are nimic de-a face nici cu tehnologia fracturării hidraulice în sine, nici cu ce se întâmplă în alte țări.
2. Probleme atribuite unora dintre exploatările „investigate”, în special infiltrări de variate substanțe în apă – care, chiar dacă țin de exploatările în cauză (și nu este deloc clar că ăsta ar fi cazul), din nou nu sunt probleme inerente tehnologiei: țin de neglijența companiilor (independent de prevederile legale privind siguranța exploatărilor).
3. Sperietoarea cu „substanțele chimice”, atât de des folosită pentru a impresiona pulimea care nu stă nițel să cujete că „substanță chimică” nu e sinonim cu „neurotoxină” sau „chestie sintetizată de savanți nebuni care vor să depopuleze pământul”, sau mai știu eu ce alte sensuri sinistre atât de des folosite împreună cu sofismul naturalist (ideea scoasă din greu la înaintare, explicit sau implicit, că „natural = bun/prielnic” și „artificial/sintetic = dăunător”). Și asta asociată tot la câteva minute cu „șopârle” de genul „X se folosește la fabricarea plasticului” sau „Y se folosește în industria pesticidelor”. Dacă faptul că ceva se folosește într-o „chestie nasoală” ar fi un argument împotriva folosirii acelui „ceva” în alte locuri, ar trebui să ne lăsăm cu toții de băut apă, că și aia se folosește în… ei bine, efectiv în *toate* chestiile nasoale, de la cele mai inocue până la fabricarea de bombe nucleare! (www.dhmo.org/environment.html FTW)

Acuma… nu vreau să fiu înțeles greșit. Istoria exploatărilor petroliere și de gaz e plină de exemple de concerne care fac porcării sau sunt pur și simplu neglijente. Dar asta nu are de-a face cu tehnologia în sine și cu viabilitatea acesteia. Filmul ăsta, în cel mai bun caz, este un material care expune porcăriile pe care le-a făcut o anumită companie într-un anumit loc, din cauza proastei gestionări a instalațiilor de suprafață (și poate nici măcar atât, dacă e să-l iei la puricat). Dar nu spune absolut nimic despre impactul pe care-l are asupra mediului ceea ce se întâmplă în subteran, unde ale loc fracturarea propriu-zisă, nici despre viabilitatea tehnologiei etc., dincolo de aceea că trebuie luate măsuri de siguranță corespunzătoare la suprafață. E la fel de mult (sau de puțin!) un argument împotriva fractării hidraulice pe cât este dezastrul de la Thyssen-Krupp din Torino, de acum câțiva ani, unul împotriva siderurgiei.

Catedrala Mânturii Neamului, cea finanțată din donațiile credincioșilor

Dragii moșului, nu vă luați după articole mincinoase și manipulatoare ca cel abia apărut pe Realitatea.net sub titlul „Patriarhia cere MAI MULŢI BANI de la stat pentru Catedrala Mânturii Neamului”! Iată, din travestiul de articol aflăm că:

În cei doi ani de când au început lucrările de construcție [la Catedrala Mântuirii Neamului], Patriarhia a investit aproximativ 50 de milioane de euro. Autoritățile locale și centrale au sprijinit biserica, anul trecut, cu aproape opt milioane și jumătate de euro. Mai mult de jumătate din această sumă, peste 4,2 milioane de euro, a fost alocată de Guvern. Primăria Generală a contribuit și ea cu 2 milioane de euro. Însă fondurile colectate nu sunt suficiente.

„Având în vedere faptul că suntem într-o perioadă de criză economică, donațiile de la credincioșii și clericii din românia [sic] și din străinătate nu mai sunt la nivelul celor din anul 2011. Atât autoritățile centrale, cât și cele locale trebuie să susțină financiar construirea catedralei mântuirii neamului”, a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

și că:

Pentru a duce la bun-sfârșit Catedrala Neamului, Patriarhia Română estimează că ar mai fi nevoie de cel puțin 50 de milioane de euro.

Chiar vă închipuiți că poate fi adevărat așa ceva? Chiar credeți că Patriarhia face ca câinele care-și mănâncă propria vomă, revenind cu seninătate asupra asigurărilor pe care ni le-a dat în trecut? Arătându-se îndreptățit scandalizată de „[nedemna] încercarea de manipulare a opiniei publice de către ASUR, care […] afirmă în mod tendențios că, viitoarea Catedrală patriarhală «va fi construită cu bani care ar urma să provină, într-o proporție semnificativă, de la bugetul de Stat…»”, cu 2-3 ani în urmă (la începutul lui septembrie 2010, mai exact) ne asigura emfatic că:

[F]ondurile necesare [pentru Construirea Catedralei Mântuirii neamului] vor fi obținute printr-o linie de creditare de la una sau mai multe bănci. Creditul […] va fi rambursat din donațiile credincioșilor ortodocși români din țară și străinătate.

Avem, evident, de-a face cu o nouă manipulare a opiniei publice, instrumentată de către tot soiul de răuvoitori! Cuvântul Patriarhiei că Catedrala va fi construită cu fonduri provenite din împrumuturi ce urmează a fi rambursate din donații este tot ce ne trebuie ca să știm că afirmațiile de mai sus, că ar fi primit aproape 8,5 milioane de euro în cursul unui singur an și că pe viitor așteaptă finanțări și mai substanțiale din partea statului, nu sunt decât, ei bine, alte încercări de manipulare a opiniei publice prin afirmații tendențioase!

Repetați după mine: Fondurile necesare pentru Construirea Catedralei Mântuirii neamului vor fi obținute printr-o linie de creditare și vor fi rambursate din donațiile credincioșilor ortodocși români din țară și străinătate. Amen. (Da capo.)

 

Uitasem: Un sondaj

Articolul de pe Realitatea.net este însoțit de un sondaj în care cititorii sunt întrebați: „Sunteți de acord ca statul să dea mai mulți bani pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului?” Votați cu încredere. Sunt încredințat că veți alege opțiunea corectă. Să le arătăm noi răuvoitorilor, să se învețe minte!

Argumentul normalităţii, scuza neajutoratului

Foarte des noţiunea de normalitate îmi dă dureri puternice de cap, pentru că-i invocată de fiecare dată ca justificare pentru abuzuri. De exemplu, când vine vorba despre persoane ne-heterosexuale. Persoanele care nu agreează ne-heterosexualii involcă argumentul anormalităţii pentru a-şi disculpa homofobia. Destul de des, totuşi, argumentul e aruncat şi-n faţa heterosexualilor cu practici sexuale diferite de-ale majorităţii (de la cazurile banale de jucării sexuale la femei care folosesc strap-on).

Una dintre explicaţiile la care-am ajuns e că noţiunea aberantă de „normalitate” le oferă un sentiment de protecţie. E un transfer de responsabilitate. Nu sunt datori să dea socoteală pentru comportamentul sexual propriu („îmi place poziţia misionarului pentru că…”), ci recurg la sprijinul majorităţii („nu e normal să faci sex în altă poziţie decât cea a misionarului” care se traduce prin „majoritatea oamenilor fac sex în poziţia misionarului”). Poate fac asta din lene în gândire sau poate-o fac din frustrare şi nesiguranţă. Sau, mai plauzibil pentru mine, o fac pentru a elimina compeţiţia, excluzându-i din cursă pe cei care nu se conformează standardelor „normalităţii”. Le induc celor din jur ideea că sunt ei înşişi ciudaţi dacă preferă ciudaţii (adică cei cu comportament „anormal”). Motiv pentru care foarte multe persoane ne-heterosexuale îşi amână coming-out-ul sau pentru care multe femei se complac în nişte practici sexuale nesatisfăcătoare.

Un exemplu relevant de utilizare a ideii de „normalitate” pentru a comite abuzuri e biserica. Biserica foloseşte ideea de „normalitate” de foarte mult timp pentru a manipula. A construit un cocon de standarde aşa-zis normale, cărora le-a asociat conceptul de „moralitate”. Şi-a atribuit drept de autor pe acest concept şi oricine e în afara moralităţii e anormal şi devine paria. E marginalizat. In mod indirect, răul pe care l-a făcut Biserica atribuindu-şi monopol pe standardele de normalitate, este c-a educat zeci de generaţii în spiritul frustrării sexuale şi al respingerii a orice din sfera sexuală care nu se-ncadrează în acest concept. Până şi generaţiile mai puţin religioase sau complet nereligioase sunt afectate, moştenind ideile preconcepute de la părinţi, pentru că e mult mai uşor să te scalzi în ape testate de alţii înainte, decât să te resetezi pe un „mindset” diferit.

Concluzionez franc: normalitatea e scuza celor pe care nu-i duce capul sa vină cu un argument real. A leneşilor în gândire, a persoanelor slabe. Cred că ideea de valori normale, de referinţă, este acceptabilă doar în sfera ştiinţelor reale.

Familia netradiţională, periculoasă pentru copil?

Într-o discuţie despre dreptul persoanelor gay de-a adopta copii, interlocutorul meu mi-a dat să citesc un studiu interesant referitor la părinţii LGBT şi felul în care se dezvoltă un copil crescut într-o familie „netradiţională”. Studiul se numeşte Nontraditional Families and Childhood Progress through School şi este realizat de către Michael J. Rosenfeld, de la Departamentul de Sociologie al Universităţii Stanford.

Din perspectiva calificativului „netradiţional”, titlul studiului mi se pare o porcărie. Înţeleg că familia tradiţională la care se referă autorul este familia ideală heterosexuală, în care cei doi soţi sunt căsătoriţi, se iubesc şi au grijă de copii, însă în practică rata divorţului, separării soţilor, violenţei în familie  şi-a infidelităţii mă face să cred că acea familie tradiţională la care se va raporta o mare parte din conţinutul studiului nu e tocmai o populaţie statistică numeroasă.

În legătură cu violenţa în familie, fraza asta mi-a atras atenţia: „Studies suggest that up to 10 million children witness some form of domestic violence annually.„. Există o statistică relevantă pentru faptul că persoanele care sunt violente în familie nu ar trebui să aibă copii: „Men who as children witnessed their parents’ domestic violence were twice as likely to abuse their own wives than sons of nonviolent parents.„, dar despre presupusele efecte dramatice pe care le are o familie gay asupra sănătăţii psihice a copilului n-am văzut să se fi spus prea multe lucruri concrete. Totuşi, bătăuşii au dreptul de-a creşte copii, persoanele LGBT însă nu au. Miros cumva dublu standard?

Găsesc următorul pasaj interesant şi revelator din multe perspective:

There are several theoretical reasons for supposing that children of same-sex couples might have lower school readiness (and therefore higher rates of grade retention) than own children of heterosexual married couples, net of race, parental income, and parental education. First, the legal privileges of marriage are numerous and have direct consequences for the well being of children (Eskridge 1996; Pawelski et al. 2006). Second, evolutionary theory suggests that parents invest more in their own biological children (Wilson 2002; but see also Hamilton, Cheng and Powell 2007), and same-sex couples (absent a prior sex change) cannot both be the biological parents of any one child. Third, the large majority of children of same-sex couples from the 2000 census were children from prior heterosexual relationships (only 11% were step children, adopted children, or foster children of the head of household), meaning that most of the children being raised by same-sex couples at the time of the 2000 census had previously lived through divorce or parental break-up, which research has shown to be traumatic for some children (Amato and Cheadle 2005; Chase-Lansdale, Cherlin and Kiernan 1995; McLanahan and Sandefur 1994; Wallerstein and Kelly 1980; Wallerstein, Lewis and Blakeslee 2000).

Conform textului citat, s-au identificat trei motive principale pentru care copiii din familii gay au rată de promovabilitate şcolară puţin mai redusă comparativ cu cei care au familii heterosexuale şi aceste trei motive sunt:

• Avantajele căsătoriei sunt superioare celor asociate cu concubinajul sau parteneriatul. Dar există, la fel de bine, şi cupluri heterosexuale care nu sunt căsătorite dar au copii. Dacă cuplurile gay nu ar trebui să aibă copii din cauză că nu sunt căsătoriţi, atunci în virtutea acestui argument nici cuplurile heterosexuale necăsătorite nu ar trebui să aibă copii.

Observ că unul dintre motivele pentru care copiii au mai multe avantaje dacă sunt crescuţi de către cupluri căsătorite e faptul că aceste cupluri au o situaţie financiară mai bună: „Married couples tend to be the most prosperous type of family unit, and this economic prosperity undoubtedly has certain advantages for children (but also see Mayer 1997).”

• Părinţii investesc mai mult (mai multă energie, efort, afecţiune) în copiii lor naturali, iar în cuplurile cu parteneri de acelaşi sex care au copii există doar un singur părinte biologic (maxim unul).

Aceasta e o idee care susţine faptul că, dacă se poate, copilul trebuie crescut de către părinţii lui naturali. Dar dacă acest lucru e imposibil şi situaţia ideală nu poate fi atinsă, atunci copilul va fi crescut de către: un părinte singur, un părinte recăsătorit (cuplu hetero), doi părinţi adoptivi (hetero), un părinte adoptiv (gay), doi părinţi adoptivi (gay), un părinte recăsătorit (cuplu gay format dintr-un părinte biologic şi unul adoptiv).

După cum se poate observa, există multe alte cazuri în care copilul e crescut (şi) de către altcineva în afară de părintele biologic, cazuri care nu sunt ideale şi în care sunt implicate atât persoane heterosexuale, cât şi persoane LGBT, singure sau în cuplu. Conform studiului nu e o situaţie ideală, dar  studiul nu discriminează în ceea ce priveşte preferinţele sexuale ale părinţilor.

Dacă cuplurilor gay li se refuză recunoaşterea dreptului de-a avea copii în baza acestui argument, atunci corect este ca aceeaşi logică să se aplice şi la celelalte cazuri: la părinţii heterosexuali recăsătoriţi, la părinţii heterosexuali singuri sau la părinţii adoptivi heterosexuali.

• Mulţi dintre copiii crescuţi de către cupluri gay provin din familii hetero şi au suferit anterior traume datorită divorţului părinţilor. Faptul că performanţele lor şcolare lasă de dorit e asociat cu aceste traume. Orientarea sexuală a părinţilor nu are relevanţă în acest context.

Traumele psihice ale copiilor nu reprezintă, în niciun caz, un argument împotriva adopţiei de către cupluri cu membri de acelaşi sex, ci mai degrabă argument împotriva separării părinţilor.

Conform celor prezentate mai sus, nu pot găsi niciun motiv întemeiat menţionat în studiu care să arate explicit că un copil crescut de către un cuplu gay ar avea probleme mai mari la şcoală comparativ cu un copil provenit dintr-o familie heterosexuală, probleme cauzate de faptul că acel cuplu este gay şi nu de către alţi factori independenţi de preferinţele sexuale ale părinţilor.

Luna Istoriei LGBT, atac mârşav la spiritualitatea românească

Numai eu mai rămăsese să m-agit pe tema faimosului articol „Luna Istoriei LGBT la Muzeul Ţăranului – ONG-urile protestează”. L-aţi ratat? Vă asigur că pierderea nu-i irecuperabilă.

Pe scurt, evenimentul „Luna Istoriei LGBT” o să aibă nişte manifestări în Muzeul Ţăranului Român. Cum era şi de aşteptat, homofobii se-adună gramadă şi protestează împotriva deciziei directorului muzeului, aducând o serie de pseudoargumente dincolo de granița penibilului. Argumentele astea sunt uzate mult de către alţi penibili înaintea lor şi probabil vă sunt deja cunoscute drept teme recurente în discursurile apărătorilor de valori româneşti creştine. Aici voi menţiona câteva dintre ele:

• Evenimentul „Luna Istoriei LGBT” este de fapt o „propagandă totalitară”. E agenda secretă a persoanelor LGBT prin care acestea plănuiesc să cucerească plaiurile mioritice şi să convertească pe feciorii puri de român la homosexualitate. Pentru că homosexualitatea se ia fie şi numai când te uiţi la o persoană homosexuală, sau când o auzi vorbind. Dacă deja începi să nu-i mai urăşti pe LGBT cu pasiune, ba ajungi şi la concluzia că-s oameni exact ca tine, eşti la limita pierzaniei.

• Propaganda homosexuală „doreşte să se impună ca normalitate în opinia publică„. Nu-i suspectez pe respectivii c-ar avea condei, aşa că probabil au vrut să spună de fapt că persoanele LGBT vor să impună ideea de homosexualitate ca fiind normală şi nu propaganda homosexuală. În ambele cazuri, tot o aberaţie rămâne, din cauza implicaţiilor pe care le sugerează – că ar fi condamnabil dacă majoritatea românilor ar considera existenţa persoanelor LGBT „normală” şi că probabil aşa atitudine ar cataliza vreo viitoare apocalipsă. Dublul standard apare şi aici, ca şi la pseudoargumentul precedent. Aruncatul cu rahat în persoanele gay e faptă lăudabilă. Reacţia paşnică, de apărare, a lor – propagandă homosexuală totalitară.

• Continuând, dau peste altă perlă halucinantă: „minorităţi sexuale care îşi promovează forţat în societate pseudo-valorile„. Trec cu măriminie peste cuvântul „forţat”, care pentru mine sună mai fioros decât o oarecare manifestaţie publică la care nu te sileşte nimeni să participi şi ajung la pseudovalori. Trăim cumva pe planete diferite? Citesc des materiale despre persoane sau comunităţi LGBT. Menţionez doar câteva dintre ideile malefice cel mai des întâlnite în materialele astea: persoanele LGBT sunt oameni, prin urmare trebuie să li se respecte drepturile menţionate în Declaraţia Drepturilor Omului (deja începe fioros, nu?); vor să aibă dreptul la o viaţă privată ca a oricărei alte persoane, fără să dea socoteală unei terţe părţi; vor să aibă şanse egale la orice loc de muncă. De ce astea, dar şi multe altele în acelaşi registru, reprezintă pseudovalori pentru susţinătorii adevaratelor valori româneşti?

• Muzeul Ţăranului „este o instituţie publică, susţinută din impozitele şi taxele unei majorităţi creştine absolute în această ţară„. Ia uite c-acum le pasă de provenienţa banilor de taxe, pe când la construţia catedralei monstruoase sursa nu contează, importantă-i cantitatea. Mergând pe ideea asta, atunci când Patriarhia cerşeşte pomană primăriilor, să nu accepte decât banii care vin de la persoane heterosexuale, ortodoxe şi care sunt de acord să contribuie la finanţarea mamutului!

Mai sunt multe de zis, dar mă opresc aici că mi s-a scârbit de ipocriţi, încuiaţi şi needucaţi. Vă invit să vă delectaţi citind materialul original.

Anonymous contra Westboro Baptist Church

Poate-s singura persoană care încă nu aflase, dar în cazul în care nu-s:

Tocmai am constatat că gruparea Anonymous şi-a făcut un obicei din a hackui siturile Westboro Baptist Church, ultima întâmplare de acest fel având loc chiar acum mai puţin de-o zi când a fost atacat situl godhatesfags.com (da, a mai rămas o homepage subţirică, cu ceva citate din Biblie, dar restul conţinutului s-a dus naibii).

Pe lânga sus-numita pagină, WBC îşi mai răspândea perlele de înţelepciune şi pe PriestsRapeBoys.com, GodHatesAmerica.com, GodHatesTheWorld.com, JewsKilledJesus.com şi AmericaIsDoomed.com, dar majoritatea  (sau toate? n-am avut răbdare să le verific pe fiecare) sunt acum scoase din peisaj.

E o plăcere să constat că din ce în ce mai mulţi oameni devin alergici la sociopaţii ăştia. Deşi nu am simţit niciun interes deosebit pentru activitatea Anonymous de până acum, cred că tocmai am primit un mic impuls să-mi schimb poziţia.  Cu această ocazie, big LIKE pentru Anonymous.

Mai jos, dedicaţia grupării pentru WBC. Cam teribilistă pentru gusturile mele, dar de efect:

AmericaIsDoomed.com

ColonHelp și argumentul leucoplastului pe gură

Acum ceva vreme, pe un blog, a apărut o serie de articole în care autorul (cică Ionuţ pe nume) explică de ce el crede că produsul ColonHelp e doar o modalitate de-a profita de pe urma naivităţii cumpărătorilor. Nu doresc să discut despre validitatea argumentelor lui în această postare, pentru că am o dilemă complet diferită, expusă în cele ce urmează.

Acel blog aducea argumente împotriva utilizării produsului şi îi invita pe reprezentanţii companiei să ii demonteze argumentele cu dovezi ştiinţifice. Răspunsul la provocarea lui Ionuţ ar fi constat în informaţii de interes public, cu efect direct asupra cumpărătorilor. În loc să-şi apere afirmaţiile cum că produsul lor face minuni (de genul slăbire rapidă, prevenirea unor probleme de sănătate precum cancer, hemoroizi, probleme digestive şi tot aşa), compania a ales o acţiune în instanţă. Pe lângă faptul că mişcarea lor mi se pare extrem de neinspirată pe partea de PR, ea este şi un scuipat pe faţa consumatorilor şi potenţialilor consumatori.

Refuzul de a-i lămuri pe clienţi despre cum anume îţi vei onora promisiunile cu privire la produsul tău mie-mi zice două lucruri: primul e că nu îţi doreşti în mod real să-ţi ajuţi clienţii să-şi crească calitatea vieţii, aşa cum pretinzi (ceea ce nu e o surpriză, oricum), deci eşti un mincinos. Al doilea e că nu ai argumente reale care să demonstreze că produsul tău are efectele pe care le menţionezi. Deci, iarăşi, eşti un mincinos.

Indiferent de efectele reale ale produsului, atitudinea firmei e o insultă la adresa tuturor consumatorilor şi denotă dispreţ faţă de însăşi sursa lor de profit. E lipsă de profesionalism şi respect pentru client. În aceste condiţii, dilema despre care vorbeam mai sus este: mai poate cineva care e la curent cu această situaţie să cumpere produsele companiei, având în vedere modul în care s-a prezentat în mod public? Mai poate firma să supravieţuiască pe piaţă? Dacă viitorul îmi va arăta ca DA, poate, atunci să ne fie ruşine.

Lume nouă

Am bucuria să anunț mărirea și diversificarea echipei Caveat lector! (Hm… sună un pic cam pompos; să reformulez, deci.)

Am onoarea și privilegiul să anunț dublarea echipei Caveat lector! (Ups, asta sună și mai pompos!)

OK, s-o zicem mai „ca la țară”: de-amu încolò n-o să mai fiu singurul care scrie pe aici, ci o să mai citiți (sper!), ăștia care mai treceți pe aici, și ce scrie Kiti Ara. Cu ocazia asta îi urez un întârziat bun venit ((Intenționam să fac introducerea asta un pic înainte ca K.A. să publice primul ei articol pe aici, dar din cauza unor chestii care tradițional sunt numite „împrejurări neprevăzute” s-a întâmplat să fie pe dos.)) și la cât mai multe materiale! (Cu puțin noroc, acum că e cine să-mi facă concurență, poate scriu și eu mai des decât în trecut, când am reușit fenomenala performanță de a scrie, în medie, cam un articol pe lună!)

Da’ de ce nu 12 decembrie 2012?

După cum cred că au aflat deja toți până acum, peste nouă zile e sfârșitul lumii. Cel puțin așa ne zic cei care trăiesc cu impresia că dacă dacă cineva nu se obosește să facă un calendar dincolo de o anumită dată înseamnă că are ceva informații de inspirație divină cum că ar veni sfârșitul lumii după acea ultimă zi însemnată.

Însă nu aiurelile cu sfârșitul lumii din motive de calendariști leneși și alinieri galactice inexistente mă preocupă acum. Am o nelămurire minoră vizavi de ziua de azi: dom’le, da’ pentru azi de ce dracu’ nu s-au prevăzut dezastre cosmice? Anul trecut apăruseră tot soiul de previziuni și profeții pentru 11 noiembrie (11.11.11!) – de la astrologi, de la numerologi, de la clarvăzători, de la tot felul de alți atotștiutori care nu pricep diferența dintre fantezie și realitate. (Mă rog, mai erau și cei care susțineau că vor avea loc niscai evenimente pozitive. La fel de magice și inefabile.)

După toată gălăgia de anul trecut, m-aș fi așteptat să se agite aceleași spirite și pentru astăzi (12.12.12), dar n-am prea dat peste previziuni de catastrofe. Din contră, printre puținele așteptări mistice legate de ziua de azi cele mai multe erau de bun augur: cică ziua asta, din cauza repetiției lui „12” cuplată cu niscai fantezii astrologice și numerologice, ar fi deosebit de propice pentru tot felul de acțiuni, încărcată cu „energie pozitivă” și altele. Mă întreb cum de nu au apărut și pentru azi povești de genul celor apărute pentru 11 noiembrie anul trecut. Nu că ar avea cine știe ce mare importanță – „just out of idle curiosity”, vorba americanului.

Și, pentru că data de 21 e de găsit la tot pasul legată de profeții despre sfârșitul lumii, Societatea Astronomică a Pacificului a declarat „Anti-Doomsday Day” data de 12, „inversul” lui 21. Just because.