Problema fundamentală cu predarea religiei în școli

Este îndoctrinare religioasă cvasi-obligatorie.

Religia se predă confesional ((Art. 17 alin. 2: «Disciplina Religie poate fi predata numai de personalul didactic […] abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului si cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)). Nu ca educație despre religie (cum ar fi cazul dacă s-ar preda ca istoria religiilor sau religie comparată, care este abordarea din unele țări în care se predă religia în școală), ci din perspectiva unilaterală și îngustă a – în majoritatea covârșitoare a cazurilor – religiei ortodoxe. Cu dogmele, tradițiile și credințele ortodoxe prezentate ca adevăr imuabil și etern. Cu tabuurile și regulile bisericești prezentate ca norme sociale absolute. Cu noțiunile inepte de „păcat” și „virtute” ale religiei prezentate ca norme morale și etice indiscutabile.

Acest mod de predare al religiei este implicit în Legea educației nr. 1/2011, și este dictat de felul în care este introdusă religia în planul de ore (ca disciplină făcând parte din trunchiul comun ((Art. 17 alin. 1: «Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.»)) pe tot parcursul învățământului preuniversitar), de conținutul orelor de religie și de felul în care sunt selecționați profesorii – ultimele două rămânând la cheremul popimii ((ref:1)).

De aici decurge promovarea în școală de idei și uzul de proceduri care nu-și au locul în epoca modernă, sub pretextul că sunt „adevăruri de credință” indiscutabile:

• folosirea terorii ca instrument educativ;
• promovarea discriminării și segregării copiilor în grupuri determinate de religia lor (sau, mai bine zis, de religia părinților lor!);
• inducerea unor perspective etice și morale contrare principiilor fundamentale ale drepturilor omului și generatoare de segregare socială, etnică și culturală;
• tocirea spiritului critic al copiilor;
• inducerea confuziei cu privire la conținutul materiilor studiate
• promovarea ideii că valoarea de adevăr a unor afirmații se schimbă în funcție de clubul religios la care sunt înscriși copiii (respectiv părinții lor).

Toate acestea sunt inerente predării confesionale a religiei în școală pentru că sunt parte integrantă a dogmelor religioase și a modului în care este abordată perspectiva religiei: nu printr-o prezentare obiectivă și neutră a conținutului acesteia (cum ar fi în cazul unor ore de istoria religiilor sau religie comparată), ci prin prezentarea cu valoare de adevăr a tuturor afirmațiilor explicite și implicite ale dogmelor și tradițiilor unei anume confesiuni.

Contraargumentul conform căruia „copiii nu sunt obligați să studieze religia” este lipsit de valoare și de o ipocrizie străvezie în lumina prevederilor privind studiul religiei și a procedurilor prin care acestea se aplică. Prin înscrierea din oficiu a elevilor la orele de religie, elevii și părinții sunt puși în fața unui fapt împlinit, spre deosebire de situația în care cei interesați s-o facă ar trebui să opteze explicit pentru studierea religiei. Aceasta este cu atât mai mult o problemă cu cât părinții adesea nu sunt informați de opțiunea de a retrage copilul de la orele de religie, sau li se prezintă așa-zise argumente în care educația religioasă este echivalată cu educația etico-morală.