In Memoriam Christopher Hitchens

Tocmai am aflat că a ieri a murit Christopher Hitchens, într-o clinică din Texas, în urma unei pneumonii, o complicație a cancerului esofagian cu care a fost diagnosticat în iunie anul trecut.

După o viață trăită printre conflicte – unele în plin război, altele „academice” – la 62 de ani a pierdut ultima luptă și s-a dus să-și ia locul alături de alți luptători și gânditori care au ținut aprinsă flacăra libertății și demnității: în memoria noastră. Ne rămân cărțile și nenumăratele articole pe care le-a publicat – gândurile lui, expuse întotdeauna cu claritate, intransigență și curaj.

Nu e nevoie de curaj să publici articole în Vanity Fair sau New York Times, adevărat… Ca să mergi însă în mijlocul unei zone de război, ca corespondent de front, și să culegi știri cu gloanțe șuierând în jurul tău și obuze explodând la tot pasul, ai nevoie de curaj. Să înfrunți moartea cu fruntea sus ai nevoie de curaj și demnitate – cu atât mai mult când te macină dinăuntru și te transformă încet-încet dintr-un om plin de energie într-o umbră țintuită într-un pat de spital. Și ai nevoie de o voință de fier să găsești forța de a participa în dezbateri și conferințe când, slăbit, îngrețoșat și năucit de boală și tratamente agresive, e nevoie de un efort aproape suprauman doar pentru a face câțiva pași și a rosti câteva cuvinte.

E nevoie de ceva mai mult decât „doar” curaj pentru a înfrunta iminența morții cu luciditate, cum a făcut Hitchens:

Și, oarecum pe aceeași temă, vederile lui despre „pocăința pe patul de moarte”, atât de des pusă post mortem de varii religioși pe seama necredincioșilor:

Nu te voi uita, Hitch!

Comentariile sunt închise.