Category Archives: Gogoşi de PR

Biowash(my)balls

Motto: Dacă deschizi o cutie cu râme, ai întotdeauna nevoie de una mai mare pentru a le închide la loc.

Am mai văzut pomenit obiectul ăsta prin unele locuri, dar nu l-am băgat prea mult în seamă – nu mă agit, de felul meu, cu variate care circulă peste tot (şi mai ales la emisiuni „ştiinţifico-educative” de tip teleshopping), aşa că aveam o idee destul de vagă despre el. Dar azi, dis de dimineaţă, m-am trezit cu o vecină care găsise un fel pliant publicitar în cutia poştală, se entuziasmase instantaneu şi apela la mine să-i arăt cum să comande obiectul pe Internet. „De când îl căutam! Trebuie să funcţioneze, l-am văzut şi în show la Beppe Grillo.” (Beppe Grillo e un fel de Gică Contra italian, o combinaţie de Vadim Tudor şi nebunul regelui, pe cât de vehement pe atât de credul şi ignorant.)

Calmati, cara mia!” Mi-am făcut un pic de timp să scobesc pe net după obiectul în cauză şi am găsit repede (long live Google!)  situl de prezentare Biowashball. Nici n-am îndrăznit să-mi închipui ce ditamai lada de râme mă aşteaptă acolo!

Sloganuri publicitare

Citez de pe situl lor:

Using Biowashball can eliminate the use of detergents. You therefore avoid risks of allergic reactions due to detergent residues on clothing or linen. It safeguards your linen from bleaching, oxidation, caused by chlorine diluted in water. Fabrics remain elastic.

Sigur, reziduurile de detergenţi se pot elimina clătind rufele cu apă curată, dar ăsta e doar un fapt de importanţă secundară – lucrul cel mai important este că nu mai trebuie să folosim detergenţi! Ah, şi… ca efect secundar nu se mai decolorează şi nu se mai oxidează nemaifiind prezent clorul în apă, iar ţesăturile rămân elastice.

În plus, mai are şi alte numeroase calităţi, deloc de nebăgat în seamă:

The BIOWASHBALL is composed uniquely of natural ceramics contained in a plastic non-toxic sphere.

Compared to a normal washing process, Biowashball reduces risks of allergic reactions linked to the use of detergent, eliminates germs, contributes to well-being, saves money and protects nature.

  • Well-being: no side effects due to detergent residue on your linen.
  • Antibacterial: eliminates pathogen germs.
  • Economical: eliminates detergents (a saving of approximately 1000 € over a 3 year period), on the electricity bill (washing at 50°C maximum for all your linen, even your white linen)..
  • Ecological: (without phosphates) protects water and ground water.

Un produs cu adevărat revoluţionar: ecologic 100%, cu efect antibacterial, economic şi, mai ales, natural (cu excepţia involucrului de plastic – dar „principiul activ”, respectiv biluţele de ceramică, sunt ceea ce contează).

Pare perfect. Exact produsul minune pe care-l aşteaptă adepţii naturalismului cu orice preţ, care cumpără, consumă şi fac orice conţine una din sintagmele: ecologic, protejează natura/apa/aerul/pădurea, reduce poluarea, energizează (preferabil cu energie astrală), curăţă etc.

You can also place a Biowashball in the refrigerator, it helps maintain the freshness of fruit, vegetables, meat and fish.

Parcă era pentru spălat rufele…

Biowashball_and_box.jpg

Dar asta e doar cutia. Urmează râmele.

Cum face – ionii negativi

Da, să trecem la treburi serioase şi să vedem, concret, ce face minunata mingiuţă verde ecologică şi economică… Şi din nou aflăm de pe situl de prezentare o multitudine de informaţii utile şi interesante. Le voi enumera punctual, începând cu cele (pretins) ştiinţifice, de pe situl Biowashball.ch al distribuitorului Emker S.A.:

The Biowashball emits negative ions which weaken the adherence of dirt on fabric so that it is easily removed without the use of detergent. The Biowashball has a pH of about 10 which is equivalent to that of an ordinary chemical detergent.

Dacă ar „emite ioni negativi” în apă, ar trebui a) să conţină un electrolit care să se dizolve şi atunci ar „emite” în egală măsură ioni pozivi; iar b) pentru ca pH-ul să crească ar trebui ca ionii respectivi să fie ioni hidroxil (HO). Or, din nimic, tot nimic! Dacă e vorba de ioni negativi emişi aşa, pur şi simplu, ar trebui să ia Nobelul pentru fizică pentru descoperirea razelor catodice ceramice!

Noţiunea de pH nu este definită decât pentru soluţii apoase, punct – în nici un caz pentru o bilă solidă de plastic cu biluţe solide de ceramică; doar dacă nu s-au schimbat fundamentele chimiei de 10 ani încoace… Dar stai, că e vorba de pH-ul soluţiei, pe care bila magică îl modifică prin telepatie ionii negativi emişi. Iată şi dovada:

Mişto „esperiment”, convingător… pentru ţaţa Leana, din bucătăria căreia şi-a luat jucăriile chinezoiul care se joacă de-a chimistul folosind carafa de apă, paharele şi linguriţa lu’ mămica pentru a trage o filmare în seră, printre păsărele!

This treats grease, organic or chemical stains efficiently. The Biowashball eliminates chlorine compounds in water and decreases its superficial pressure, increasing therefore its washing power.

O, da. Atât de eficient încât şi ei recomandă folosirea detergentului pentru petele „persistente” şi „încăpăţânate”

Elimină clorul din apă? Say what! Parcă era inertă chimic. Sau sunt ionii negativi cei care acţionează asupra ionilor clorură (Cl) şi hipoclorit (ClO) din apă? Eventual prin „principiul similitudinii”, atât de drag homeopaţilor.

Iar presiunea superficială nu e o noţiune cunoscută chimiei sau fizicii, aşa că subiectul ăsta e închis. (Tensiunea superficială e altceva!)

Dar ne prezintă domnii de la firma-lu’-peşte şi un certificat pentru proprietăţile tensioactive ale BWB, semnat de un laborator coreean (mda… revin asupra aspectului):

[pdf http://www.biowashball.ch/images/telechargements/Certificat%205316.pdf%5D

Mda, deci condiţiile în care s-a făcut testul: 3 kg material de bumbac, spălat la 30°C în 60 L de apă, cu înmuiere de 1 oră, folosind Biowashball şi – surprize, surprize! – 10 g detergent! În împrejurările astea poţi înlocui BWB cu o talpă de cizmă sau cu o ceaşcă de ceai (care e din ceramică, ca biluţele din bilă!)  şi să-ţi iasă aceleaşi proprietăţi tensioactive la iveală.

Pentru cine nu e încă pe deplin convins de puterile BWB, compania mai anexează un al doilea certificat al detergenţei minunăţiei, bazat pe „reflectanţa” sau „geadul de alb” al materialelor după spălare, în ideea că, cu cât spală mai bine un detergent, cu atât creşte cantitatea de lumină reflectată de material (idee în bună măsură corectă când e vorba de materiale albe sau deschise la culoare):

[pdf http://www.biowashball.ch/images/telechargements/Certificat%204651.pdf%5D

Aici au dat frumos de tot cu dreptu-n stângul, pentru că 2 (două)  BWB au obţinut un scor cu cca. 20% mai mic decât 5 g detergent (de 10-20 de ori mai puţin decât o doză obişnuită), restul condiţiilor fiind identice(30 +/- 2°C, 60 L apă, 3 kg material de bumbac, pată artificială JIS, un amestec de materiale organice şi anorganice considerat sol mediu-dificil/greu) – respectiv 20,37% pentru BWB faţă de 25,14% detergentul. Şi au avut şi ideea magnifică de a-şi bate cuie în talpă singuri, publicând pe situl de prezentare al produsului-minune teste atât de defavorabile. Mai bine ar fi făcut să rămână la primul test, făcut cu cca. 10-15 zile înaintea acestora (respectiv, pe 18-28 aprilie 2004, faţă de 5 şi 6 mai 2004), care măcar îi avantajează:

[pdf http://www.biowashball.ch/images/telechargements/Certificat%203851.pdf%5D

Aici, cu 2 BWB au obţinut tot 20,4%, pe când cu 60 g detergent, ceteris paribus, s-a obţinut un amărât 16% „eficacitate/albire/whatever”. La 15°C! O temperatură nu tocmai ideală pentru tratat petele de cafea. În plus, personal suspectez (presupunând că testele au fost corecte…) detergentul folosit de a fi reacţionat chimic cu cafeaua, funcţionând ca un mordant pentru coloranţii conţinuţi în aceasta – nu e un fenomen tocmai rar întâlnit la detergenţii de două parale.

Oricum, pentru a fi teste valide lipsea în toate trei un lucru esenţial: proba-martor, spălarea făcută doar cu apă şi optimism, fără nimic altceva. Cu siguranţă rezultatele ar fi fost identice cu cele ale probelor efectuate cu BWB – iar producătorii şi disctribuitorii înşelătoriei cu biluţe ceramice o ştiau foarte bine.

[Voi reveni cu razele infraroşii şi super-bacteriile folosite –n.a.]

 

 

Apă chioară la un pol chilu’

Au botezat-o QlariviaTM şi au supranumit-o ba „apă imaculată”, ba „apă vie”. Se vinde în sticle de 0,5 L, la preţul de „numai” 12-14 lei (!) bucata – dar sănătatea nu are preţ, aşa se spune. „Apa imaculată” are diverse efecte benefice, în general grupate vag sub sintagma „menţine starea de bine”, singurul enunţat în clar fiind că încetineşte îmbătrânirea.

Este un nou produs miraculos care face şi drege şi pe care, din cauza legislaţiei prea neîngăduitoare  din România sunt nevoiţi să-l comercializeze ca „apă potabilă” în loc de „medicament”, aum s-ar fi dorit.

Apă uşoară, apă grea

De pe situl ApaSaracitaInDeuteriu.ro aflăm că:

Cercetarile efectuate de institute specializate din tara si strainatate au evidentiat efecte bioactive de necontestat ale ASD asupra viului: cresterea reactivitatii vasculare, stimularea imunitatii, cresterea rezistentei animalelor la doze de radiatii subletale si letale, remisia liniilor celulare tumorale si a afectiunilor dermatologice.

De asemenea, pe Qlarivia.ro aflăm că apa în cauză, datorită conţinutului scăzut de deuteriu:

(…) are influenţă asupra diviziunii celulare. Cu cât concentraţia de deuteriu din apă este mai mică, cu atât va fi mai lent procesul de diviziune celulară, ceea ce înseamnă că „îmbătrânirea” organismului va fi încetinită. De asemenea, în cazul unei diviziuni celulare rapide, cresc şi şansele apariţiei defectelor de diviziune.

De fapt, singurele lucruri concret şi în clar constatate/declarate de persoane neinteresate material în subiectul „apă vie” sunt că aceasta nu este dăunătoare şi că nu are efecte toxice. Efectele benefice presupuse sunt speculaţii pe marginea efectelor negative pe care le are consumul de apă grea de concentraţie mare (25-50%). Şi mai mult de atât, se contrazic unele pe altele. De exemplu, în fragmentul de mai sus se zice: „cu cât concentraţia de deuteriu din apă este mai mică cu atât va fi mai lent procesul de diviziune celulară” – afirmaţie care intră în contradicţie cu efectele cunoscute ale apei grele de a încetini diviziunea celulară, după cum chiar pe situl ApaSaracitaInDeuteriu.ro se confirmă în articolul In the Search of the Fountain of Youth.

Nu există studii care să confirme că apa sărăcită în deuteriu (25-120 ppm D) ar avea vreun efect curativ per se, comparativ cu apa „obişnuită”, care are o concentraţie de deuteriu de 2-5 ori mai mare (140-155 ppm D). Există studii asupra toxicităţii apei grele asupra organismelor vegetale şi animale, în care s-au folosit concentraţii simţitor mai mari de D2O – 25% şi 50% apă grea (corespunzând cu, respectiv, 50.000 şi 100.000 ppm D). Există studii care certifică faptul că apa sărăcită în deuteriu nu este toxică. Există studii teoretice referitoare la influenţa tăriei punţilor de hidrogen asupra mecanismelor chimice la nivel subcelular.

Există, în schimb speculaţii şi mărturii asupra efectelor benefice ale apei sărăcite în deuteriu. Există articole unde se prezintă corect efectul negativ al apei grele în concentraţie mare (25-50%), dar se schimbă tonul şi se folosesc expresii care sunt vagi şi cu conţinut informativ relevant quasi-nul, deşi sunt impresionante şi pline de superlative, când se vorbeşte de apa obişnuită (cu concentraţie de D2O de 0,015%) şi de apa „sărăcită în deuteriu” (cu conţinut de D2O de 0,003-0,012%). Şi există mărturii despre miraculoasele efecte ale apei sărăcite în deuteriu asupra tumorilor, grupate pe forum la ApaSaracitaInDeuteriu.ro.

În plus, apare foarte misterioasă recomandarea că  „pentru oamenii sănătoşi, apa sărăcită trebuie înmulţită cu două treimi de apă normală„. Adică… se ia apa „sărăcită” în deuteriu şi se amestecă cu apă normală, mai „bogată” în deuteriu pentrua creşte concentraţia în deuteriu!

Tehnologia folosită

Se marşează mult pe a sublinia că apa respectivă este obţinută printr-un procedeu brevetat şi cu o tehnologie brevetată şi medialiată la saloane de inventică.

Şi ce dacă? Tehnologia folosită nu are nicio influenţă magică asupra produsului. Atâta timp cât asigură respectarea parametrilor şi purităţii declarate, nu are absolut nicio relevanţă. Nu mai mult decât au premiile câştigate de maşina care fabrică pastilele de aspirină pe care le iei când te doare capul: aspirina rămâne acid acetilsalicilic, indiferent că e sintetizată acasă (valabil pentru chimiştii care şi-au amenajat un laborator acasă, bineînţeles) sau fabricată de Bayer, compania care a „dat lovitura” cu medicamentul ăsta.

Singurul merit pe care îl au brevetele este de a impresiona publicul lăsând impresia că un brevet este ceva extraordinar, ieşit din comun, nemaiîntâlnit. Ei bine, nu este. Aproape fiecare obiect pe care-l folosim cotidian este cel puţin la fel de „brevetat” – unitatea DVD a calculatorului pe care-l folosesc acum are „în spate” vreo 15-20 de brevete. Ei şi? Un brevet nu este decât un instrument care împiedică pe alţii să folosească tehnologia ta, nimic mai mult. Iar brevetul atât de publicizat este exact atât: un brevet pentru tehnologia folosită pentru a „extrage” ceva apă grea din apa obişnuită.

Situl Qlarivia.ro

Situl în sine este un site de prezentare aproape excelent realizat, dacă facem abstracţie de conţinut. Trecând peste niscai inconveniente minore, este simplu şi aerisit – întotdeauna un plus pentru un site de prezentare a unui produs.

Conţinutul? Conţinutul este cu totul altă poveste.  Chiar nu ţin minte să mai fi văzut vreodată o asemenea colecţie de falsuri, truisme, teorii fantastice şi inepţii concentrate într-un spaţiu atât de mic.

Doar câteva exemple! Pe pagina întitulată „Ce este deuteriul şi apa cu conţinut scăzut în deuteriu” putem citi:

Concentraţia de deuteriu din organismul unui adult este de circa 120-140 ppm. Cu toate că nu pare mult, dacă comparăm această cantitate cu masa altor elemente vitale, se observă că deuteriul este prezent în corp într-o cantitate de şase ori mai mare decât calciul şi de zece ori mai mare decât magneziul.

Lăsând la o parte sugestia că ar avea vreo relevanţă cantitatea altor elemente raportată la cea a unui izotop anume al hidrogenului, informaţia prezentată atât de sigur este un fals grosolan. În compoziţia corpului uman avem 1,5% calciu şi 0,05% magneziu – adică 15.000 ppm  Ca şi 500 ppm Mg. Faţă de cele 20-23 ppm Ca şi 12-14 ppm Mg stipulate avem o eroare de, respectiv, 35-40:1 pentru magneziu şi 650-750:1 pentru calciu (aproape trei ordine de mărime).

Într-o altă pagină ni se spune „Cum putem reduce concentraţia de deuteriu din organism„. Cică „există două căi majore”:

1. Consumul de legume şi fructe proaspete, de alimente vegetariene în general, care sunt bogate în apă cu conţinut redus în deuteriu, spre deosebire de carne şi de produsele din carne care, din contră, sporesc cantitatea de deuteriu.
2. Consumul direct de apă cu conţinut redus în deuteriu. Consumul zilnic a 500 ml apă Qlarivia asigură echilibrul în deuteriu echivalent cu consumul a 3-4 kg de fructe proaspete.

Se marşează pe obsesia cu dieta vegetariană pe care o au mulţi. Şi se prezintă alte date false. Plantele, după cum binevoiesc să fie de acord şi producătorii, au proporţie de deuteriu mai scăzută în compoziţie doar dacă sunt irigate cu apă sărăcită în deuteriu. Nu se poate aplica pur şi simplu reţeta care se aplică vorbind de „fibre”, „colesterol” sau mai-ştiu-eu ce alte sperietori de ciori legate de dietă. 500 mL de apă cu 30 ppm D înseamnă exact 15mg D. 3 kg de apă (mai puţin decât cantitatea prezentă în 4 kg de fructe, dat fiind că vegetalele au un conţinut de apă de peste 90% în cea mai mare parte), chiar la concentraţia de 60 ppm deuteriu stipulată pentru lacrimile viţei de vie, ar însemna 180 mg deuteriu. Aritmetica de clasa a 4-a şi regula de trei simplă sunt două cuceriri ale ştiinţelor matematice de care, se pare, nu au auzit scribii acestor texte publicitare!

Şi o ultimă perlă, de pe aceeaşi pagină care ne spune „Ce este deuteriul şi apa cu conţinut scăzut în deuteriu„:

La copii şi tineri, cantitatea de gaze dizolvată în organism este de patru ori mai mică decât la o persoană în vârstă. De fapt, pe masură ce noi îmbătrânim, apa îmbătrâneşte şi ea şi reţine din ce în ce mai multe reziduuri sub forma de gaze. Daca reuşim să înlocuim apa „poluată” din interiorul organismului (poluata prin informaţie structurală, izotopică, entropică) cu o apă nepoluată, atunci vom reuşi să dăm o nouă viaţă şi o nouă tinereţe organismului. Apa cu conţinut redus în deuteriu este una dintre apele care fac lucrul acesta.

Trecând peste aiureala cu cantitatea de gaze dizolvată în organism, aflăm două informaţii care ar putea revoluţiona fizica, chimia şi medicina (pe lângă alte arii de studiu mai puţin importante, cum ar fi oceanografia sau meteorologia): 1) apa îmbătrâneşte odată cu noi – şi din cauza asta creşte inexplicabil cantitatea de gaze dizolvate în ea, bag de seamă; şi 2) [pe măsură ce îmbătrâneşte] apa se poluează cu informaţie structurală (??), izotopică (?!) şi entropică (!!).

Gândire magică plus technobabble. Refuz să cred că aşa ceva a fost scris de o persoană care a absolvit mai mult de 2 clase plus şcoala de descântece a Babei Safta Vindecătoarea!

Mâna fetusului

Fotografia ce a făcut înconjurul lumii: La 21 de săptămâni, mânuţa unui fetus strânge degetul medicului” – titrează Ziua online în 4 noiembrie, continuând: „Fie că aţi primit fotografia pe mail, fie că aţi vazut-o, pe Internet, în paginile presei internaţionale, instantaneul în care o mânuţă de bebeluş iese din burta mamei şi se agaţă strâns de degetul unui medic v-a impresionat, cu siguranţă.

Am citit articolul cu puţin timp urmă şi, ca să fiu sincer, hoaxmetrul mi-a sărit în zona roşie imediat ce-am văzut titlul. Eliminând senzaţionalul din titlu şi dezvoltând puţin, „traducerea” ar fi ceva de genul: un făt de cca. 5 luni îndeplineşte o acţiune motorie voluntară şi coordonată care, bomboana pe colivă, mai este în general şi considerată un gest de afecţiune. Impresionantă imagine, trebuie să recunosc.

Despre ce e vorba?

În 1999, fotoreporterul Michael Clancy a fost de USA Today contactat pentru a realiza fotografii în cursul unei intervenţii intrauterine asupra unui făt ce urma să se numească Samuel Alexander Armas, pentru corectarea unei malformaţii a coloanei vertebrale numite spina bifida. Operaţia urma să fie efectuată la Centrul Medical al Universităţii Vandebilt, Nashville, Tennessee, SUA, de către chirurgul Joseph P. Bruner.

La un moment dat, după ce intervenţia era practic terminată, urmând ca uterul să fie închis şi repus la loc în interiorul corpului viitoarei mame,  fătul ar fi scos mâna şi l-ar prins pe chirurg de deget, fotograful fiind atât de surprins încât abia a reuşit să acţioneze la timp declanşatorul.

Imaginea care e de presupus să reprezinte o strângere de mână...

Imaginea care e de presupus să reprezinte o "strângere de mână"...

Relatează fotograful: „(…) cu coada ochiului am văzut uterul tremurând, dar nimeni nu avea mâna în apropiere. Se mişca din interior. Deodată, un braţ întreg a ţâşnit afară din deschidere, apoi s-a retras până când se mai vedea doar mânuţa. Doctorul a ridicat mânuţa, care a reacţionat strângând degetul doctorului. Ca pentru a-i testa forţa, doctorul a scuturat pumnul micuţ. Samuel l-a ţinut strâns. Am făcut fotografia! Uau! S-a întâmplat atât de repede încât infirmiera care se afla lângă mine m-a întrebat: Ce s-a întâmplat?Copilul a scos mâna afară, i-am răspuns. Oh. O fac tot timpul, mi-a răspuns ea.”

În continuare, pe situl său, Michael Clancy descrie saga fotografiei: după câteva runde de negocieri, într-un final a fost refuzată de revista Life, care a optat pentru o altă alternativă (o fotografie similară a mâinii unui făt de 24 de săptămâni), iar el a publicat seria de imagini în ediţia septembrie-octombrie a revistei franceze VSD.  A ajuns cu forografiile şi mărturia sa până în faţa unei comisii a Senatului american, în cursul unor dezbateri asupra legislaţiei avorturilor, în 2003. Iar apoi a început să circule pe Internet, oamenii trimiţându-şi-o unul altuia

Pentru că, după declaraţia Dr. Bruner că n-a fost vorba de o mişcare voluntară a micuţului, versiunea lui Michael Clancy a fost privită cu tot mai multă suspiciune, pentru ca într-un final el să-şi piardă complet credibilitatea şi să fie forţat să renunţe la meseria de fotograf pentru că nimeni nu mai voia să contracteze cu el.

Argumentele forografului Michael Clancy

După ce a devenit un fel de oaie neagră în lumea publicisticii, Michael Clancy a încetat a lucra ca fotograf liber profesionist în septembrie 2003 şi, după cum scrie pe propriul sit, a „devenit obsedat de [ideea de] a dovedi lumii că a capturat cea mai timpurie interacţiune înregistrată vreodată„, făcând apel la comunitatea online pentru a-l ajuta în cruciada lui:

Singurul lucru de care nimeni n-a ţinut cont au fost oamenii de pe lumea asta. Cei care au îmbrăţişat, trimis pe email şi împărtăşit această fotografie cu prietenii lor şi cu cei dragi. Oamenii lumii au păstrat vie această fotografie.

Nu am contat pe voi înainte… acum… contez pe voi. Pe oamenii acestei ţări minunate.

Pe situl lui, Michael Clancy prezintă o serie de trei imagini care-i susţin afirmaţia, argumentând că:

Efectul de mişcare din a treia imagine explică ce se intâmplă. Observaţi degetul doctorului Bruner, comparaţi primele două imagini cu a treia. Degetele doctorului sunt defocalizate pentru că le scutură în sus şi în jos în a treia imagine.  Efectul mişcării asupra mâna lui Samuel se transferă la partea superioară a încheieturii în timp ce strânge degetul doctorului. Singurul mod în care degetele lui Samuel se pot vedea aşa bine (focalizate), e ca Samuel să „câştige” în acest schimb de energie umană.

Observaţi în cea de-a treia imagine partea dreaptă a inciziei. Marginile sunt drepte, bine delimitate. Acum observaţi deasupra mâinii lui Samuel. Se poate vedea că marginea tăieturii a fost deteriorată când Samuel şi-a împins mâna înafară.

Mai apoi, pune sub semnul întrebării afirmaţia medicului că micuţul nenăscut ar fi fost sub efectul anesteziei generale, pentru că n-a fost anesteziat direct ci doar mama a fost anesteziată, şi afirmă că efectul anesteziei trecuse la sfârşitul operaţiei.

Audiatur et altera pars

După cum Michael Clancy însuşi citează pe propriul site,  Dr. Joseph P. Bruner, chirurgul care a efectuat intervenţia, declară pentru USA Today, într-un articol semnat de Robert Davis şi publicat în 2 mai 2000 sub titlul „Mâna fetusului a atins lumea”:

Copilul nu a scos mâna afară. (…) Copilul a fost sub anestezie. Nu era conştient de ceea ce se întâmplă.

Samuel şi mama sa, Julie, erau sub efectul anesteziei şi nu se puteau mişca.

Într-un articol publicat pe 9 ianuarie 2000 de The Tennessean Newspaper sub semnătura lui Bill Snyder, Dr. Bruner, conform aceluiaşi Michael Clancy, a declarat:

În funcţie de punctul politic de vedere al fiecăruia, se vede fie Samuel Armas scoţând mâna afară din uter pentru a atinge degetul unui seamăn de-al său, fie sunt eu scoţându-i mâna afară… ceea ce am şi făcut.

Autoiluzionare sau conspiraţie?

Ar trebui să fie clar până acum că în povestea lui Michael Clancy cheia de boltă este afirmaţia lui că Samuel a scos, voluntar, mâna afară din uter. În întregime. Pentru apoi a o retrage astfel încât să rămână afară doar până la încheietură.  Iar dovezile lui sunt nişte fotografii (imagini statice prin definiţie) care e de presupus să dovedească mişcarea voluntară a micuţului.

Convingător, trebuie să admit. Pentru cine crede că tot ce zboară se mănâncă, că tot ce-i scris pe hârtie trebuie să fie adevărat (oricine ştie că hârtia se face cu praf de dinţi de dragon, care are proprietatea de a obliga la spunerea adevărului) şi că afirmaţiile extraordinare trebuie să fie adevărate pentru că se postulează o conspiraţie împotriva lor.

Singurul fapt pe care îl arată imaginile este că cineva (chirurgul) ţine o mânuţă care iese prin incizia în uter. Restul sunt fie afirmaţii, fie supoziţii neîntemeiate.

  • Samuel a scos întreaga mână din uter, voluntar, iar dintre toţi cei care erau de faţă (un minim de trei persoane – fotograful, chirurgul şi o infirmieră despre care vorbeste Clancy însuşi; dar e de presupus că au fost mai mulţi), singurul care a văzut aceasta, şi o recunoaşte, este doar el. (Teoria conspiraţiei în acţiune.) Medicii concordă că activităţile motorii voluntare încep să se dezvolte abia la câteva săptămâni după naştere… Şi în timp ce doar prin inducţie se poate demonstra că nu a fost şi la fel în cazul micuţului Samuel, probabilitatea probabilitatea ca un făt aflat pe la jumătatea ciclului evolutiv intrauterin să aibă reacţii în rest observate doar post-natal este neglijabilă.
  • Nu doar că Samuel a scos mâna voluntar, dar a scos-o destul de violent. Cu o forţă destul de mare pentru a „deteriora incizia chirurgicală” – în traducere, cu o forţă suficient de mare pentru a rupe ţesutul peretelui uterului. N-am date exacte despre forţa pe care o poate dezvolta un copil la 4 luni înainte de a se naşte, dar aş spune că e improbabil să fie capabil a sfâşia peretele vaginului.  În plus, în imagine pare că mânuţa se află aproximativ în zona centrală a deschiderii.
  • Mai mult de atât, face asta în timp ce e sub efectul unei anestezii generale. (E drept, Clancy ba neagă că anestezierea mamei ar fi avut vreun efect asupra fătului, ba afirmă că trecuse efectul anesteziei.) A nu se confunda anestezia generală cu somnul „normal”, pentru a se trage concluzia că aşa cum unii vobesc şi fac diverse lucruri în somn, aşa o pot face şi când se află sub efectul anesteziei.

Un alt punct asupra căruia insistă fotograful este că defocalizarea degetelor medicului în „a treia imagine”, faţă de claritatea cu care se văd degetele micuţului ar fi o dovadă că acesta din urmă opune rezistenţă când medicul mişcă degetele zgâlţâind mânuţa. Dar depinde atât de mult atât de condiţii obiective (direcţia şi viteza în care mişca medicul degetele, tremurul mâinii fotografului, timpul de expunere) cât şi de interpretarea subiectivă a celui ce vede imaginile, încât nu este mai mult o dovadă decât erau, pentru existenţa razelor N, imaginile pe scintiloscopul dr. Blondot.

Ca o notă personală, privesc cu suspiciune şi ce relatează despre partea mai tehnicistă. Spune la un moment dat că-şi făcea probleme privind focalizarea imaginilor, datorită faptului că nu le-a putut verifica înainte de a le trimite redacţiei USA Today , care voiau filmele nedevelopate. Or, pe de-o parte, e cel puţin de presupus că se afla aproximativ la aceeaşi distanţă şi în acelaşi loc din care a făcut fotografiile anterioare – deci aceleaşi reglaje ar fi trebuit să asigure o imagine bine focalizată. Pe de altă parte, aparatul foto folosit, un Canon 1N după cum declară, are, din câte-mi amintesc, un sistem autofocus cu 5 puncte de control. În plus, dat fiind timpul de expunere folosit, de 1/60s, şi condiţiile de iluminare (reflectorul unei mese de operaţie), şi profunzimea de câmp vizibilă în imagine, chiar dacă a lucrat cu un film de sensibilitate medie (100-200 ISO), probabil că a folosit o deschidere a diafragmei mică (f 16-22). Desigur, se poate să-şi fi schimbat poziţia şi se poate să nu fi folosit facilitatea AF; sau poate să fi adăugat amănuntul pentru a accentua dramatismul relatării.

Amănunte (in)direct legate de eveniment

În blogul pe care-l are pe site, Michael Clancy relatează că „la trei luni după ce şi-a profesat credinţa către Domnul şi Salvatorul nostru Iisus Christos„, a primit însărcinarea de a fotografia intervenţia de care povesteşte.

Referitor la „şedinţa foto” propriu-zisă, spune pe blog:

„Am intrat în sala de operaţie a doctorului Joseph P. Bruner ca reprezentant (fotograf liber-profesionist) al USA Today şi am fost asaltat de către personalul medical într-o aparentă încercare de a mă opri să-l fotografiez pe Samuel scoţând mâna in uter.”

Deci, pe de-o parte personalul medical nu are control asupra prezenţei persoanelor străine în sala de operaţie (sic!) şi, de pe altă parte, a fost şi cel puţin un clarvăzător implicat în incident: ori el, fotograful, ori cineva din personalul medical ştia deja dinainte că bebe-ul va scoate mânuţa ca să-l prindă pe medic de deget.

Concluzii

Aparent avem de-a face cu două perioade distincte de „explozie” a problemei cu „copilul care atinge lumea”. Una a fost în prima jumătate a anului 2000, la scurt timp după ce a fost făcută fotografia, iar a doua cu începutul în 2003, sub forma unei campanii de „comunicat adevărul lumii” – care nu e decât o mască pentru mesajul antiaborţionist pe care îl transpiră situl lui Michael Clancy din toţi porii… cu dramatizările de rigoare, bineînţeles. (Şi, cu riscul de a comite un sofism post hoc, îndrăznesc să afirm că nu este deloc disjunct de reînceperea cu forţe noi a propagandei împotriva avortului, în acea perioadă, de către Biserica Catolică şi variate organizaţii ultrareligioase, în special din Statele Unite.)

Raţionamentul este tipic pentru ignoranţii care închid ochii în faţa unui fapt sub imperiul convingerii că ceea ce au avut impresia că văd este Adevărul, pentru simplul motiv că „au fost iluminaţi” şi „l-au cunoscut pe Christos„, care le-a deschis ochii asupra ceea ce se întâmplă. La acesta se asociază, ca de cele mai în cazul „minunilor”, complexul mesianic („este voinţa Domnului ca eu să fac cunoscut Adevărul„) şi mania persecuţiei, bine împletite cu teorii conspiraţioniste. (Chirurgul care a efectuat operaţia se încăpăţânează să mintă, directorul clinicii îl ameninţă, publicaţiile şi agenţiile de presă l-au pus pe lista neagră etc.) Totul este bine impregnat cu siropul unui apel emotiv ce reiterează de n ori imaginea mânuţei care strânge degetul chirurgului, împletite ici şi colo cu „şocul vizibil pe faţa celor care vedeau pentru prima oară imaginile” – de parcă asta ar avea vreo legătură cu felul în care au decurs lucrurile.

Insistă destul de puţin asupra argumentelor în sine, dar repetă ad nauseam evitând cu grijă până şi cea mai vagă urmă de îndoială asupra modului în care a interpretat ce a văzut. În schimb, descrie pe larg variatele feluri şi moduri în care e nedreptăţit de multe persoane care nu vor să spună adevărul (în primul rând Dr. Bruner, dar şi asistentele medicale care au fost de faţă) sau vor să muşamalizeze totul (aici conspiraţia creşte în amploare, incluzând conducerea clinicii Vanderbilt, revista Life şi, probabil, pe oricine altcineva care nu se lasă convins), face apeluri la populaţie să-i scrie „doctorului cel rău” scrisori în care să-l îndemne să „mărturisească adevărul” (şi le dă, mură-n gură, adresa acestuia). Până şi povestea incidentului o încheie cu un vag şi izolat, aproape total disjunct, „Poate că anestezierea in utero a unui copil este cel mai experimental aspect al acestei proceduri.„.

Nu lipsesc nici banii din ecuaţie. Pe situl său, fotograful oferă spre vânzare printuri de 8×10 [cm] la „modicul” preţ de 30 USD şi se declară disponibil pentru discursuri şi conferinţe.

Verdict: manevră tipică de mistificare propagandistică.