Category Archives: Legislație

Una caldă: Băse – veto legii parteneriatului stat-biserică

traian.basescu.jpg Am aflat ieri, via HotNews și MediaFax, că onor prezident Băsescu a trimis înapoi în Parlament Legea parteneriatului dintre stat și Biserică culte.

Retrimiterea a făcut-o, cum reiese din relatările celor două situri de știri, mai mult din cauza unor chestii tehnice. Ce mă râcâie este că n-a spus nimic despre  buba cea mai mare a legii ăsteia: faptul că acordă niște privilegii speciale unor entități deja mult prea privilegiate în România, cultele – în special BOR.

Președintele precizează că articolul 15 al legii transmise spre promulgare stabilește ca procedura de finanțare prevăzută de prezentul act normativ să deroge de la prevederile Legii 350/2005 privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activități nonprofit de interes general, cu modificările și completările ulterioare.

Șeful statului menționează că în prezent, prestarea de servicii de asistență socială de către entități non-guvernamentale, în parteneriat cu autoritățile publice, este reglementată prin Legea 34/1998 privind acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială.

„Considerăm că statul ar trebui să încurajeze mai mult inserția socială a persoanelor care beneficiază de programele de servicii sociale în cadrul familiilor și nu în cadrul unor unități de asistență socială”, scrie Traian Băsescu.

Sunt observații bune și, chestie extrem de importantă pentru soarta Galaxiei, sunt și eu de acord cu ele.

Dacă scopul legii ar fi fost pur și simplu să îmbunătățească situația existentă în domeniul serviciilor sociale în România, ar fi fost suficientă o completare a legii deja existente. Lege care nu neagă cultelor posibilitatea de a fi furnizori de servicii sociale. Din contră, se pare că cea mai fructuoasă activitate de genul ăsta a avut-o anul trecut taman o organizație ținând de o biserică – Caritas. (E, da, știu: Caritas e a apostaților ălora blestemați de catolici… Deh, soarta!)

Ceea ce face însă efectiv legea este să creeze un canal de finanțare de la buget (și nu cu firimituri, ci cu mai bine de 3/4 in suma totală) a activităților de asistență socială, la care organizații foarte capabile, cu personal calificat și așa mai departe, nu vor avea acces; pentru simplul motiv că nu au patronajul autodeclaraților purtători de cuvânt ai lui Zeus, Vișnu și Quetzalcoatl Dumnezeu.

Și asta doar din ce apare scriptic în legea respectivă. Că mai este și chestia ailaltă, pe care aș băga mâna-n foc că am vedea-o: BOR va profita de lege pentru a le da „categoriilor defavorizate” evanghelie pe pâine. Cum a făcut-o dintotdeauna cu „operele caritabile” pe care le-a întreprins, după cum se poate foarte bine într-o bună parte din materialele publicate de „Agenția de știri” Basilica și Ziarul Lumina.

 

Băse, folosește-ți dreptul de veto!

Ca urmare a adoptării de către Camera Deputaților, pe 8 martie, a Legii privind parteneriatul între stat și biserică în domeniul serviciilor sociale (despre care am scris și eu o tentativă de articol – mai mult o introducere pentru materialele altora, listate la sfârșit), o parte din societatea civilă a reacționat, aș zice eu, cu indignare îndreptățită.

Institutul pentru Politici Publice și alte 40 de ONG-uri românești care activează în domeniul serviciilor de asistență socială (lista completă apare la sfârșitul comunicatului publicat pe situl IPP) au adresat, pe 10 martie, președintelui României, o scrisoare deschisă prin care își exprimă protestul față de adoptarea acestei legi în Parlament și-i cereau să retrimită legea spre reexaminare. N-am reușit să găsesc pe niciunde o copie a scrisorii, dar în materialul publicat pe situl propriu, IPP ne spune:

Organizaţiile semnatare consideră că legea este în contradicţie flagrantă cu principiul competiţiei libere în furnizarea de servicii sociale, instituind practic un al doilea monopol, după cel al Statului, al unităţilor de cult, asupra furnizării de servicii de asistenţă socială finanţate în proporţie de 80% din bugetul de stat. În circuitul legislativ din Parlament se află deja un alt proiect de lege care are ca obiect reglementarea contractării serviciilor sociale în România şi unde unităţile de cult, în calitate de furnizori de servicii sociale acreditaţi în condiţiile legii, pot participa la procedurile transparente, competitive organizate de autorităţile publice de la nivel judeţean, pentru subcontractarea serviciilor sociale alături de alte entităţi, cum sunt organizaţiile neguvernamentale, recunoscute ca furnizori de servicii sociale în toate statele europene.

În al doilea rând, legea în cauză încalcă prevederile Convenţiilor internaţionale la care România este semnatară (Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi) în ceea ce priveşte angajarea finanţării din bani publici pentru procesul de instituţionalizare a persoanelor aflate în situaţii vulnerabile. Legea pentru stabilirea parteneriatului dintre Stat şi Biserică în domeniul asistenţei sociale nu promovează serviciile, ci permite finanţarea construcţiei de instituţii numite aşezăminte sociale, pe lângă unităţile de cult, fără a se specifica condiţii clare privind capacitatea acestora, limitele de finanţare etc.
Nu în ultimul rând, legea vine în contradicţie cu toate eforturile concentrate ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în direcţia reformării sistemului de servicii sociale din România, în condiţii de transparenţă şi eficienţă.

 

Pe situl PetitiiOnline.ro a fost de asemeni inițiat un protest intitulat „Proiectul de Lege pentru stabilirea parteneriatului dintre Stat şi Biserică în domeniul asistenţei sociale trebuie retras!” asupra căruia mi-a fost atrasă atenția astăzi. Mi-am permis să salvez în format PDF o copie a textului protestului:

[pdf http://caveatlector.eu/wp-content/uploads/2011/03/Petitie-pentru-respingerea-legii-parteneriatului.pdf%5D

Citiți, semnați și dați mai departe: http://bit.ly/stop-parteneriat

 

Nu prea am ce adăuga. Sper și eu ca preaiubitul nostru prezident să-și folosească dreptul de veto pentru a refuza promulgarea legii acesteia retrograde și discriminatorii al cărei unic scop pare a fi consolidarea poziției de stat în stat a BOR.

N-am ajuns însă la punctul de a trebui să scandăm în cor, în fiecare zi însemnată cu roz în calendarele BOR, „Trăiască prealuminăția sa Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și președinte al Republicii Ortodoxe România!”, dar în ritmul ăsta nu ne mai lipsește mult.

Parteneriatul dintre stat și BOR: încă un pas pe drumul spre ROR

Acu’ două zile, pe 8 martie, Parlamentul a pus bomboana pe coliva serviciilor sociale în România, în Camera Deputaților fiind aprobată cu o majoritate covârșitoare (254 voturi pentru, 7 contra și 5 abțineri) ceea ce acum se numește Legea privind parteneriatul dintre stat și culte în domeniul serviciilor sociale. Așa cum a fost adoptată, și cu efectele care se pot deja întrezări, această lege pare să fie o altă fază a perioadei de tranziție în care ne aflăm – tranziția de la RSR la ROR.

Care este de fapt rostul acestei legi? Nu neg că la capitolul „servicii sociale” România stă destul de prost. Însă, cum au semnalat și alții (inclusiv Guvernul, în „punctul de vedere” comunicat Parlamentului pe 19 februarie 2010 – v. fișierul PDF atașat), existau deja prevederi care tratau problema serviciilor sociale în toate aspectele relevante – organizare, finanțare, încurajare etc. Nu exista un vid legal în domeniul ăsta, chiar din contră.

De ce „parteneriat între stat și culte” și nu între stat și ONG-uri la modul general? Nu de alta, dar contextul este că România nu are o religie oficială, iar statul „nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii” niciunei religii (cel puțin așa se spune în Constituție și în Legea cultelor nr. 489/2006).

Mai mult de-atât, ce-i face pe legiuitorii noștri să-și imagineze că „parteneriatul” cu biserica ar rezolva problemele care există? Ce-i face să creadă că BOR este capabilă să administreze fondurile și serviciile mai eficient decât se face la ora actuală? Mai ales în condițiile în care BOR a devenit, în ultimul deceniu, un sac fără fund tot mai mare și mai adânc pentru bani de la buget? Vorbim, nu-i așa, de aceeași BOR care, în condițiile în care ia partea leului din bugetul pentru culte și se laudă pe toate drumurile cu activitățile sale (așa-zis) filantropice, a reușit performanța să se claseze în spatele asociației Caritas a Bisericii catolice în ceea ce privește filantropia. De aceeași BOR care a cerut 20 de milioane de la buget (ca aperitiv) pentru Catedrala Mânuirii Banului, la numai câteva luni după ce se bătea cu cărămida-n piept în comunicate oficiale că toate costurile vor fi suportate din credite bancare ce vor fi (chipurile) rambursate din donații. De aceeași BOR care doar ca „suplimentare” de fonduri a primit de la buget mai mulți bani decât tot restul fondurilor destinate celorlalte culte.

De ce-și închipuie legiuitorii noștri că BOR ar fi un partener potrivit al statului în privința serviciilor sociale? BOR, cu istoria de incompetență în administrarea de fonduri și servicii pe care o are. Cu istoria de obscurantism, discriminare, marginalizare a nonconformiștilor, xenofobie, homofobie, antifeminism, antisemitism, îndoctrinare pe orice căi, înșelăciune, minciună și abuzuri de tot felul pe care o are?

„Culte” sau BOR?

Știu, știu… În lege scrie „culte”, nu „Biserica Ortodoxă Română”. Dar hai să nu ne ascundem după deget!

O chestie ar fi că partea leului din orice finanțare a „cultelor” o ia de fapt BOR. De regulă în virtutea faptului că 87% din cetățenii României au figurat ca fiind ortodocși la ultimul recensământ.

O altă chestie ar fi că echivalența „culte = BOR” e transparentă, pentru cine e capabil să citească printre rânduri, până și în discursul neoficial de acum al susținătorilor legii. În actele oficiale se scrie „culte”; pe lângă ele, se vorbește de „biserică” – și adesea se înțelege „Biserică” (cu majusculă – cum, de exemplu, apărea în clar pe blogul Ralucăi Țurcan, una din inițiatoarele proiectului).

Formularea „culte” e de ochii lumii – politicienii noștii tot poala popii ortodoxe o pupă, nu pulpana predicatorului reformat sau papistaț, nici chipaua rabinului.

Resurse

Parcursul proiectului de lege prin Parlament poate fi consultat pe situl Camerei Deputaților – aici.

Legea a fost analizată mai pe larg și mai bine decât am făcut-o eu în multe locuri din blogosfera românească. Dintre siturile pe care le urmăresc, am găsit comentarii la:

Și mai multe surse se pot găsi consultând oracolul zeului Google.

Vicii ale prevederilor legale privind predarea religiei în școală

Legea educației naționale nr. 1/2011 ((LEN fost adoptată de Parlament pe 14 decembrie 2010, după ce Guvernul și-a asumat răspunderea pe 28 octombrie2010,  și promulgată de președinde pe 5 ianuarie, cu nr. 1/2011)) a fost adoptată practic fără a fi supusă unei dezbateri în Parlament ((Detalii și documentele în cauză se pot găsi pe situl Camerei Deputaților.)), prin asumarea răspunderii Guvernului ((Potrivit art. 114 din Constituție, un proiect de lege pentru care guvernul își asumă răspunderea este adoptat automat, cu modificările propuse de Parlament și acceptate de guvern, dacă Guvernul nu este demis prin moțiune de cenzură introdusă la cel mult 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.)), trecându-se peste două sesizări de neconstituționalitate venite, una din partea a 108 deputați PSD, PC și PNL, cealaltă din partea Președintelui Senatului, Mircea Geoană ((ref:2)). Motivația oficială a acestei proceduri a fost, presupun (nu mi-am dat osteneala să caut și este, oricum, irelevant), urgența cu care se impunea adoptarea unei noi legi a învățământului, în condițiile în care vechea lege era considerată inadecvată (aceasta este cauza oricărei schimbări legislative, nu-i așa?).

Adoptarea în pripă, însă, și fără o discuție detaliată a unei legi cu consecințe atât de profunde asupra învățământului în ansamblul său, după două decenii în care s-a tot fușărit pe ici pe colo – mai peticind câte-o gaură, mai adăugând câte-un zorzon inutil –, nu prea are cum să fie de bun augur. Nu contest nevoia reformării legislației în domeniul învățământului, dar înlocuirea unei legislații defectuoase cu alta la fel de (sau și mai) defectuoasă nu este o soluție, ci doar o sursă de noi probleme care vor trebui să fie adresate ulterior.

Nu contest existența unor prevederi benefice (ca exemplu, cele referitoare la incompatibilități, cumul de funcții sau destinate a pune o piedică nepotismului). Dar acestea nu pot servi de contragreutate unor alte prevederi a căror caracterizare variază de la „discutabil” (pensionarea obligatorie la 65  de ani, de exemplu) la „dezastruos” (prevederile privind studiul religiei) și destul de numeroaselor contradicții ale Legii cu sine însăși, alte legi, Constituția și dreptul internațional.

Lăsând la o parte detaliul că un an în plus sau în minus în care învățământul să funcționeze după vechea lege nu face cine știe ce diferență, rezultatul a fost unul singur: legea a fost adoptată în forma prezentată de Guvern fără a discutată, cu toate consecințele care decurg de aici. Unele dintre prevederile ei au fost contestate din primul moment în care a fost făcută publică propunerea legislativă, dar aceasta „a trecut” în ciuda acestora și a celor două sesizări de neconstituționalitate al căror obiect l-a făcut.

Printre prevederile cu bube-n cap din noua Lege a învățământului educației naționale (care-i diferența?) sunt și cele privind predarea religiei în învățământul public preuniversitar. (Ăla pentru muritorii de rând, nu liceele teologice… Ca să nu nu zică nimeni că aș căuta nod în papură legându-mă și de fabricile de popi subvenționate de la buget. Ce puțin, nu în articolul de față.)

Inconsistențe interne ale LEN cu privire la religie

În primul rând, avem inconsistențele interne ale Legii nr. 1/2011 în ceea ce privește religia. Astfel, pe de-o parte avem prevederile art. 18 din Lege:

(1) Planurile-cadrul ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. […]

(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Această introducere a a materiei Religie, în lumina prevederii că profesorii de religie trebuie „abilitați” în funcție de poziția cultelor religioase, este sinonimă cu introducerea îndoctrinării religioase în curriculumul școlar.

Art. 3 al aceleiași legi, prevede:

(1) Principiile care guvernează învățământul  preuniversitar […] din România sunt:

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

precum și cu art. 7, care prevede:

(1)  În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise […] activitățile de natură politică și prozelitismul religios.

Lăsând la o parte orice fel de sensuri peiorative, conotații și metafore legate de termenii „îndoctrinare” și „prozelitism” ((Acești termeni nu sunt definiți explicit în lege și, ca atare, se consideră a fi folosiți în sensul lor comun, care este în uz și apare în dicționarele limbii române, inclusiv DEX.)):

  • predarea confesională a religiei, în conformitate deci cu normele/dogmele unei confesiuni, constituie îndoctrinare religioasă în sensul cel mai simplu și mai de bază al cuvântului;
  • tentativa de îndoctrinare a elevilor, concretizată faptul de a fi înscriși „din oficiu” la orele de religie (și nu în urma unei cereri sau alegeri explicite a lor sau părinților lor) și coroborată cu cerința unei proceduri extraordinare pentru a nu lua parte la aceste ore, constituie prozelitism religios în favoarea cultului ales pentru clasa din care face parte elevul în cauză (cel mai adesea fiind vorba de BOR, bineînțeles).

Ca atare, prevederile art. 18 privind studiul religiei în școală se află în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. n) și ale art. 7 alin. 1).

Ca să fiu puțin mai optimist decât ar fi cazul (ținând cont de ce alte imbecilități au trecut prin Parlament și de câți dreptcredincioși de paradă sunt printre parlamentarii noștri), vreau să cred că această contradicție ar fi fost pusă în evidență în cadrul discuțiilor purtate în parlament asupra proiectului LEN introdus de Guvern. Sigur, cum stau lucrurile, speranța asta a mea rămâne la nivelul de speculație dat fiind că n-a avut loc niciun fel de dezbatere pe marginea proiectului ((ref:1)).

Alte dispoziții legale

Dintre alte legi care ar putea intra în contradicție cu LEN, în ceea ce privește predarea religiei, m-am uitat doar la prevederile cele mai evident relevante: Legea cultelor nr. 489/2006 ((Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 11 din 08 ianuarie 2007; poate fi găsită aici.)) și Legea fundamentală, a.k.a. Constituția României.

Contradicții cu Legea cultelor

Lăsând la o parte lipsurile proprii ale Legii nr. 489/2006, dintre care una este ideea dominantă că toți trebuie să aparțină unei religii și trebuie să aibă parte de „educație religioasă” (termenul folosit în limba legaleză pentru „îndoctrinare”), una din prevederile LEN intră în contradicție flagrantă cu una din prevederile Legii cultelo. Astfel, art. 18 alin. (2) din LEN prevede:

La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.

Înafară de aspectul oarecum sensibil, și deja atins în treacăt, al cerinței unui demers extraordinar pentru a evita îndoctrinarea religioasă în doctrina cultului ales de școală/diriginte, această prevedere se bate cap în cap cu art. 3 alin (2) din Legea cultelor nr. 489/2006:

… [C]opilul care a împlinit 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

Carevasăzică, minorii care au împlinit 16 ani pot să-și aleagă singuri religia (cf. Legii cultelor), dar nu pot să studieze religia pe care și-au ales-o (cf. LEN), decizia aceasta rămânând în continuare la latitudinea părinților. (Asta chiar și în situația ideală în care nu i se pun bețe-n roate la școală în momentul în care dorește să renunțe la orele de religie.) … Și nu pot, bineînțeles, nici să opteze să nu studieze nicio religie, în cazul în care asta e alegerea lor.

Aceasta ar fi, cum ziceam, contradicția cea mai săritoare în ochi. Mai rămâne și micul amănunt legat de prevederea primului articol din Legea cultelor:

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale […]

Sigur, nu poate fi constrâns. Dar se pot face presiuni punându-l în fața unui fapt împlinit (înscrierea din oficiu la ora de îndoctrinare religioasă) și cerându-i să facă demersuri extraordinare pentru a i se respecta dreptul enunțat.

Mai există apoi enunțul de principiu din art. 9:

(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fața legii și autorității publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

Neutralitatea aceasta a statului este încălcată în momentul în care în școlile de stat/publice sunt promovate ideologii religioase; cu atât mai mult cu cât promovarea aceasta se face preferențial – indiferent de criteriile pe baza cărora se decid preferințele.

Includerea orelor de îndoctrinare religioasă în trunchiul comun al curriculumului școlar constituie în sine un privilegiu și un favor acordat doar cultelor „recunoscute” de stat ((Art. 18 alin (1) și alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011.)); În plus, în lipsa unor dispoziții exprese, alegerea cultului promovat rămâne de facto la latitudinea școlii, care poate alege să ignore orice relație între religia declarată a elevilor și ideologia religioasă impusă în orele de religie. În ciuda precizării explicite din lege că astfel se asigură elevilor „dreptul constituțional de a participa la ora de religie” ((Art. 18 alin. (1): «Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat […] li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie […].»)), este profund neconstituțională însăși limitarea acestui drept doar la „elevii aparținând cultelor recunoscute de stat”.

Constituția României

Chiar dacă nu am găsit contradicții directe și explicite între prevederile din Legea educației și Legea fundamentală, felul în care este promovată îndoctrinarea religioasă  în LEN se află cel puțin în disonanță cu prevederile art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței, care declară:

(1)  Libertatea […] credințelor religioase nu [poate] fi îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Chiar dacă nu este încălcată direct și explicit această prevedere a Constituției, în sensul că elevii nu sunt obligați să participe la ore de îndoctrinare religioasă, presiunea exercitată prin înscrierea din oficiu la aceste ore și piedicile puse în calea renunțării la frecventarea lor sunt ele însele forme de constrângere.

Un drept (în speță, dreptul individului de a urma sau nu o credință și de a nu fi îndoctrinat contra voinței sale) este și trebuie să fie recunoscut ca atare – fără a fi cerșit, fără să fie nevoie de demersuri extraodinare pentru a cere respectarea lui. Altfel, încetează a fi un drept și devine un privilegiu.


Ca notă de sfârșit: am abordat situația doar perspectiva elevului din învățământul preuniversitar de stat. Tabloul general este, evident, mai larg, și include contradicții cu alte legi și norme de drept comun, prin care se încalcă presupusa și declarata neutralitate a statului față de culte și se discriminează pe baza religiei sau în funcție de poziția unui anumit cult.

În particular, prin prevederile art. 18 alin. (3) ((Art. 18 alin. (3) din LEN nr. 1/2011: «Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)) din Lege, se discriminează pe baze religioase (în funcție de poziția unui cult religios) împotriva cadrelor didactice care predau religia în școli. Astfel, în situația în care cadrele didactice sunt angajate și pot fi concediate pe criterii care nu țin de calificările și performanțele lor didactice, ci de părerea și regulile interne ale unui cult, ne aflăm în situația unei discriminări clare și explicite pe motive religioase și a unei alte încălcări a principiului neutralității față de religii a instituțiilor statului.

Minciuna privind autorizarea preparatelor homeopate

Zilele trecute, în timp ce citeam Comunicatul SRH din 2 februarie cu privire la Campania 10:23 și mai proaspătul „apel la pace” între homeopatie și „alopatie” al prof. dr. Dumitru Dobrescu, ceva din ce spuneau m-a râcâit iar și iar.

Nu era atât sublinierea repetată că la noi homeopatia e recunoscută de Ministerul Sănătății (din păcate așa e). Nici afirmația că e practicată doar de medici (pe de-o parte e bine; pe de alta, e rău că avem medici care se pretează la atare șarlatanie). Nici pretenția că ar fi recunoscută de OMS (i se recunoaște existența, nu eficacitatea – sunt două chestii foarte diferite). Acestea, după cum am mai spus, au fost tratate pe blogul Insula îndoielii; poate voi reveni și eu asupra lor, dar deocamdată alta-i buba pe care vreau s-o sparg.

La punctul 6 al Comunicatului, SRH ne explică:

6. Medicamentele homeopate sunt autorizate pentru punerea pe piata de catre Agentia Nationala a Medicamentului si recunoscute la nivelul Agentiei Europene a Medicamentului;

Asta e adevărat, dar cu un „dar”. Un mare „dar”.

Pe data de 4 februarie, undeva prin alegoria lui războinică presărată de laude de sine și declarații sforăitoare despre cât de nemaipomenit-de-extraordinar-de-super-mirobolantă-și-ultra-magnifică e homeopatia (pauză ca să trag aer în piept),  Dobrescu ne spune (boldarea îmi aparține):

La nivelul Uniunii Europene (UE) exista Agentia Europeana a Medicamentului (EMEA) ((Agenția Europeană a Medicamentului și-a schimbat cam de prin decembrie 2009 acronimum în EMA, odată cu schimbarea logo-ului și sloganului. Ale naibii mărci poștale homeopate!)) care are ca obiectiv armonizarea legislatiilor privind calitatea, eficienta si securitatea medicamentelor. Toate normele si directivele elaborate, nu fac nici o deosebire intre medicamentul alopat si cel homeopat.

[F]orurile oficiale care raspund de sanatatea populatiei, tinand seama de realitatea dovedita stiintific, pun pe acelasi plan cele doua tipuri de medicament.

Minciună! Minciună cu M mare de la „vacă”!

În timp ce în România (și în UE în general, cu ale cărei reglementări s-a „armonizat” a noastră) medicamentele-medicamente, cele pe care homeopații le numesc „alopate”, trebuie să satisfacă o serie întreagă de cerințe privind siguranța și eficacitatea, dovedite prin studii și teste farmaceutice, farmacologice, preclinice și clinice ((Art. 702 din Legea 95/2006 alin. 4 prevede: „Cererea de autorizare de punere pe piață [a unui medicament] trebuie să fie însoțită de […] j) rezultatele: testelor farmaceutice (fizico-chimice, biologice și microbiologice); testelor preclinice (toxicologice și farmacologice [i.e., farmacocinetice și farmacodinamice]); testelor clinice.”)) și sunt retrase de pe piață dacă se dovedește că sunt ineficace ((Art. 828 alin. (1) din aceeași Lege prevede: „Agenția Națională a medicamentului retrage sau modifică o autorizație de punere pe piață dacă se dovedește că produsul este […] lipsit de eficacitate terapeutică…”)), pentru produsele homeopate nu mai sunt valabile aceleași reguli. În Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în mijlocul unei serii de articole care listează condițiile și testele pe care trebuie să le satisfacă un medicament pentru a putea fi comercializat (art. 701-710; v. notele de subsol pentru cele mai relevante), strălucește articolul 711, care la alin (1)  ne spune (sublinierile îmi aparțin, ca de obicei):

Pot face obiectul unei proceduri speciale de autorizare simplificată numai medicamentele homeopate care satisfac toate condițiile următoare:

  • cale de administrare orală sau externă;
  • absența unor indicații terapeutice specifice pe eticheta produsului sau în orice informație legată de produsul respectiv;
  • existența unui grad suficient de diluție pentru a garanta siguranța medicamentului; în particular, medicamentul nu poate conține nici mai multe de o parte în 10.000 din tinctura-mamă, nici mai mult de 1% din doza folosită în alopatie pentru substanțele active a căror prezență într-un medicament alopat necesită prezentarea unei prescripții medicale.

Ah! Procedură specială simplificată? Parcă era vorba că „directivele [europene] nu fac nicio deosebire între medicamentul alopat și cel homeopat” și că „forurile oficiale […] pun pe același plan cele două tipuri de medicament”. Textul citat mai sus pare să spună că „medicamentele homeopate” pot avea parte de o procedură specială (simplificată) atâta timp cât nu apar indicații terapeutice pe cutie sau în prospect ((Practic doar ce scrie pe cutie și în prospect intră sub incidența legii de față. Publicitatea și reclamele sunt reglementate de alte legi, mai permisive; și parcă controlate de CNA pentru radio/tv și de mai nimeni, în practică, pentru ziare și internet.)). O, dar asta doar din cauză că, date fiind cantitățile minimale (mult sub limita oricărui tip de activitate fiziologică detectabilă, tinzând la zero pentru cele mai multe preparate) de principiu activ și inexistența vreunui pericol de reacții adverse sau intoxicare, se pot relaxa un pic legile în ceea ce privește controlurile toxicologice etc. Cu siguranță sunt cerute aceleași dovezi pentru eficacitatea lor și se aplică și homeopaticelor prevederea de a le retrage de pe piață dacă se dovedesc a fi ineficace ((ref:2)), nu?

Da, însă doar în ziua de Sfântu’ Așteaptă – care pică așa, cam din an în paște, taman în joia de după Miercurea Ciuc.

La același art. 711, alin. (2), se face o minusculă precizare (evidențierea îmi aparține, of course):

Criteriile, regulile și prevederile [sunt listate o serie de articole care reglementează perioada maximă de așteptare și criteriile de siguranță și eficacitate pe care trebuie să le îndeplinească produsul pentru a putea fi pus pe piață, respectiv pentru a nu fi retras…] sunt aplicate prin analogie […] cu excepția dovedirii eficacității terapeutice.

Da, categoric, nu este nicio deosebire între medicamentul „alopat” și cel homeopat. Că pentru cel homeopat nu se fac teste și nu trebuie dovedită eficacitatea e doar așa, un mărunțiș birocratic, fără nici o influență reală. Aleluia, am văzut lumina: sunt amândouă exact „pe același plan” și trebuie ținut cont de „valoarea reală și de particularitățile fiecăruia dintre cele două tipuri de medicamente” ((Prof. dr. docent Dumitru Dobrescu, op. cit.)).