Category Archives: Manipulare

GasLand

Am tot dat prin variate locuri (și-am primit direct, în special pe FaceBook) peste pseudo-documentarul cu titlul GasLand, mediatizat și în România în campania ideologică purtată împotriva exploatării gazelor de șist. N-am reușit să înțeleg de ce unii îl văd ca fiind un argument împotriva tehnologiei exploatării gazelor de șist și, în timp, am ajuns reacționez la tonul triumfal cu care este prezentat ca atare doar dându-mi ochii peste cap și ignorând mesajul. Ce urmează este, cu minime modificări, comentariul pe care l-am lăsat, la scurt timp după ce am vizionat (cât am suportat din) filmul ăsta, la o una din multele postări în care sus-numitul film era prezentat de câte-un dezorientat ca un argument împotriva tehnologiei de care care ziceam mai sus:

M-am uitat de curând la GasLand. Nu la tot filmul – pe la minutul 75 m-a părăsit răbdarea, din ce în ce mai încercată încă de la începutul filmului; și nici nu cred c-ar avea rost să văd și restul: sunt cam slabe șansele să se îmbunătățească brusc calitatea „argumentelor” de la min. 76 încolo. Pot să zic că am distins trei teme principale, brodate pe un fundal despre ruinarea peisajului (care, dealtfel, nici nu prea avea de-a face cu subiectul filmului, dat fiind că e vorba de terenuri private cesionate exploatatorului) și presărate cu apeluri sentimentaliste pe cât de cu priză la publicul ignorant, pe atât de rupte de realitate:

  1. Conspiraționită legată de variate bucăți de legislație americană – care, chiar îndreptățită, ține de politica americană și n-are nimic de-a face nici cu tehnologia fracturării hidraulice în sine, nici cu ce se întâmplă în alte țări.
  2. Probleme atribuite unora dintre exploatările „investigate”, în special infiltrări de variate substanțe în apă – care, chiar dacă țin de exploatările în cauză (și nu este deloc clar că ăsta ar fi cazul), din nou nu sunt probleme inerente tehnologiei: țin de neglijența companiilor (independent de prevederile legale privind siguranța exploatărilor).
  3. Sperietoarea cu „substanțele chimice”, atât de des folosită pentru a impresiona pulimea care nu stă nițel să cujete că „substanță chimică” nu e sinonim cu „neurotoxină” sau „chestie sintetizată de savanți nebuni care vor să depopuleze pământul”, sau mai știu eu ce alte sensuri sinistre atât de des folosite împreună cu sofismul naturalist (ideea scoasă din greu la înaintare, explicit sau implicit, că „natural = bun/prielnic” și „artificial/sintetic = dăunător”). Și asta asociată tot la câteva minute cu „șopârle” de genul „X se folosește la fabricarea plasticului” sau „Y se folosește în industria pesticidelor”. Dacă faptul că ceva se folosește într-o „chestie nasoală” ar fi un argument împotriva folosirii acelui „ceva” în alte locuri, ar trebui să ne lăsăm cu toții de băut apă, că și aia se folosește în… ei bine, efectiv în *toate* chestiile nasoale, de la cele mai inocue până la fabricarea de bombe nucleare! (www.dhmo.org/environment.html FTW)

Acuma… nu vreau să fiu înțeles greșit. Istoria exploatărilor petroliere și de gaz e plină de exemple de concerne care fac porcării sau sunt pur și simplu neglijente. Dar asta nu are de-a face cu tehnologia în sine și cu viabilitatea acesteia. Filmul ăsta, în cel mai bun caz, este un material care expune porcăriile pe care le-a făcut o anumită companie într-un anumit loc, din cauza proastei gestionări a instalațiilor de suprafață (și poate nici măcar atât, dacă e să-l iei la puricat). Dar nu spune absolut nimic despre impactul pe care-l are asupra mediului ceea ce se întâmplă în subteran, unde ale loc fracturarea propriu-zisă, nici despre viabilitatea tehnologiei etc., dincolo de aceea că trebuie luate măsuri de siguranță corespunzătoare la suprafață. E la fel de mult (sau de puțin!) un argument împotriva fractării hidraulice pe cât este dezastrul de la Thyssen-Krupp din Torino, de acum câțiva ani, unul împotriva siderurgiei.

Mii de articole și cărți? Ei și?

Scriam ieri despre superconferința anti-porno de la Sibiu, așa cum a fost prezentată de Fițuica Lumina, și despre savantul de renume mondial (măcar ăsta nu e și „acadîrîing, prim vice prim-ministru al RSR”) Virgiliu Gheorghe, „oaspetele de seamă”. Și am spus că discursul lui, în care susținea că dependența de porn ar fi o problemă majoră, a fost introdus de declarația că  „[s]unt mii de articole, studii şi cărţi dedicate acestui subiect

Am comentat astfel:

Și ce dacă sunt? Sunt și mii de articole și cărți dedicate ufologiei […]. Sunt mii de articole și cărți dedicate astrologiei, chiro- și cartomanției, homeopatiei și restului de travestiuri cu pretenții de știință. Sunt mii de articole și cărți care și în ziua de azi propagă ideea primitivă și naivă că universul ar avea 6-10.000 de ani vechime — o întreagă industrie e dedicată răspândirii acestei superstiții.

Ce voiam să subliniez era că existența unei anumite cantități de materiale publicate pe o temă (sau dintr-o anumită perspectivă) nu legitimează automat subiectul și perspectiva abordate. (Cum nu o face, dealtfel, nici existența unora care fac bani din treaba respectivă sau costul înalt al procedurilor asociate.)

Prea ades se folosește acest „sunt mii de articole și cărți publicate” (sau alte formulări similare) ca argument în favoarea a tot felul de pseudoștiințe, curente de opinie, idei și practici, care mai de care mai abracadabrante. (Adesea? Este aproape nelipsit, de fapt!) Scopul este de a stabili legitimitatea ideii (sau domeniului) în cauză prin transmiterea sugestiei implicite că dacă ceva este studiat sau susținut de un număr suficient de persoane (cu atât mai multe cu atât mai bine), acel ceva este automat o idee corectă sau un domeniu de cunoaștere respectabil.

Este un truc retoric al cărui unic scop este manipularea audienței. „Uite, și alții s-au ocupat de asta, deci ceva-ceva este acolo. «Nu iese fum fără foc.»” sau, și mai bine, „Uite, sunt o grămadă care-s de acord cu mine, deci am dreptate!” sunt forme de apel la popularitate și (adesea) la autoritate care, în multe situații, sunt asociate și cu apelul la vechimea (de ex., pentru homeopatie sau astrologie) sau la noutatea (de ex., terapia holografică sau memoriei apei) unei practici sau idei.

Sunt erori logice – non-argumente pentru susținerea validității sau legitimității unei poziții.

„Mii de cărți și articole” nu schimbă cu nimic valoarea de adevăr a unei afirmații; nici nu transformă prin magie nonsensurile în idei corecte și coerente. Singurul lucru pe care îl fac este să le dea o aură de respectabilitate – sunt vopseaua de pe gardul care ascunde leopardul.

M-am săturat să tot văd variațiuni pe tema „mii de cărți și articole” ca argument pentru credibilitatea a tot felul de fantezii. Le-am tot văzut prin propaganda în favoarea unei infinități de nonsensuri și imbecilități și mi-au tot fost aruncate și direct, în diverse forme. Mă doare-n paișpe că pe tema astrologiei, magiei simpatice, alchimiei, vrăjitoriei, demonologiei, „artelor” sau „științelor” divinatorii, interpretării viselor, datului în ghioc, fantomelor, vorbitului cu morții etc. s-au publicat mii de cărți și articole, de mii de ani. Toate acele mii de cărți iau ca un dat fenomenul pe marginea căruia despică firul de păr în 16 – afirmă și acceptă existența lui, dar nu o argumentează; nu cu argumente care să stea în picioare. Nu mă interesează câte mii de cărți și articole s-au publicat pe tema homeopatiei, acupuncturii, iridologiei, reflexologiei, naturopatiei ș.a.m.d., în condițiile în care toate acele mii de cărți și articole nu fac decât să comenteze fenomene a căror existență însăși este sub semnul întrebării (și asta în cazurile mai fericite).

Existența a „mii de cărți și articole” despre un subiect nu spune absolut nimic despre subiectul în sine, ci doar că există un număr de oameni interesați de subiect. Este, în cel mai bun caz, o măsură pentru popularitatea unei idei – nu pentru veracitatea ei. Și, când este folosită ca argument pentru ceva, este mai degrabă un incidiu al neverosimilității acelui „ceva”.

Minciuna privind autorizarea preparatelor homeopate

Zilele trecute, în timp ce citeam Comunicatul SRH din 2 februarie cu privire la Campania 10:23 și mai proaspătul „apel la pace” între homeopatie și „alopatie” al prof. dr. Dumitru Dobrescu, ceva din ce spuneau m-a râcâit iar și iar.

Nu era atât sublinierea repetată că la noi homeopatia e recunoscută de Ministerul Sănătății (din păcate așa e). Nici afirmația că e practicată doar de medici (pe de-o parte e bine; pe de alta, e rău că avem medici care se pretează la atare șarlatanie). Nici pretenția că ar fi recunoscută de OMS (i se recunoaște existența, nu eficacitatea – sunt două chestii foarte diferite). Acestea, după cum am mai spus, au fost tratate pe blogul Insula îndoielii; poate voi reveni și eu asupra lor, dar deocamdată alta-i buba pe care vreau s-o sparg.

La punctul 6 al Comunicatului, SRH ne explică:

6. Medicamentele homeopate sunt autorizate pentru punerea pe piata de catre Agentia Nationala a Medicamentului si recunoscute la nivelul Agentiei Europene a Medicamentului;

Asta e adevărat, dar cu un „dar”. Un mare „dar”.

Pe data de 4 februarie, undeva prin alegoria lui războinică presărată de laude de sine și declarații sforăitoare despre cât de nemaipomenit-de-extraordinar-de-super-mirobolantă-și-ultra-magnifică e homeopatia (pauză ca să trag aer în piept),  Dobrescu ne spune (boldarea îmi aparține):

La nivelul Uniunii Europene (UE) exista Agentia Europeana a Medicamentului (EMEA) ((Agenția Europeană a Medicamentului și-a schimbat cam de prin decembrie 2009 acronimum în EMA, odată cu schimbarea logo-ului și sloganului. Ale naibii mărci poștale homeopate!)) care are ca obiectiv armonizarea legislatiilor privind calitatea, eficienta si securitatea medicamentelor. Toate normele si directivele elaborate, nu fac nici o deosebire intre medicamentul alopat si cel homeopat.

[F]orurile oficiale care raspund de sanatatea populatiei, tinand seama de realitatea dovedita stiintific, pun pe acelasi plan cele doua tipuri de medicament.

Minciună! Minciună cu M mare de la „vacă”!

În timp ce în România (și în UE în general, cu ale cărei reglementări s-a „armonizat” a noastră) medicamentele-medicamente, cele pe care homeopații le numesc „alopate”, trebuie să satisfacă o serie întreagă de cerințe privind siguranța și eficacitatea, dovedite prin studii și teste farmaceutice, farmacologice, preclinice și clinice ((Art. 702 din Legea 95/2006 alin. 4 prevede: „Cererea de autorizare de punere pe piață [a unui medicament] trebuie să fie însoțită de […] j) rezultatele: testelor farmaceutice (fizico-chimice, biologice și microbiologice); testelor preclinice (toxicologice și farmacologice [i.e., farmacocinetice și farmacodinamice]); testelor clinice.”)) și sunt retrase de pe piață dacă se dovedește că sunt ineficace ((Art. 828 alin. (1) din aceeași Lege prevede: „Agenția Națională a medicamentului retrage sau modifică o autorizație de punere pe piață dacă se dovedește că produsul este […] lipsit de eficacitate terapeutică…”)), pentru produsele homeopate nu mai sunt valabile aceleași reguli. În Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în mijlocul unei serii de articole care listează condițiile și testele pe care trebuie să le satisfacă un medicament pentru a putea fi comercializat (art. 701-710; v. notele de subsol pentru cele mai relevante), strălucește articolul 711, care la alin (1)  ne spune (sublinierile îmi aparțin, ca de obicei):

Pot face obiectul unei proceduri speciale de autorizare simplificată numai medicamentele homeopate care satisfac toate condițiile următoare:

  • cale de administrare orală sau externă;
  • absența unor indicații terapeutice specifice pe eticheta produsului sau în orice informație legată de produsul respectiv;
  • existența unui grad suficient de diluție pentru a garanta siguranța medicamentului; în particular, medicamentul nu poate conține nici mai multe de o parte în 10.000 din tinctura-mamă, nici mai mult de 1% din doza folosită în alopatie pentru substanțele active a căror prezență într-un medicament alopat necesită prezentarea unei prescripții medicale.

Ah! Procedură specială simplificată? Parcă era vorba că „directivele [europene] nu fac nicio deosebire între medicamentul alopat și cel homeopat” și că „forurile oficiale […] pun pe același plan cele două tipuri de medicament”. Textul citat mai sus pare să spună că „medicamentele homeopate” pot avea parte de o procedură specială (simplificată) atâta timp cât nu apar indicații terapeutice pe cutie sau în prospect ((Practic doar ce scrie pe cutie și în prospect intră sub incidența legii de față. Publicitatea și reclamele sunt reglementate de alte legi, mai permisive; și parcă controlate de CNA pentru radio/tv și de mai nimeni, în practică, pentru ziare și internet.)). O, dar asta doar din cauză că, date fiind cantitățile minimale (mult sub limita oricărui tip de activitate fiziologică detectabilă, tinzând la zero pentru cele mai multe preparate) de principiu activ și inexistența vreunui pericol de reacții adverse sau intoxicare, se pot relaxa un pic legile în ceea ce privește controlurile toxicologice etc. Cu siguranță sunt cerute aceleași dovezi pentru eficacitatea lor și se aplică și homeopaticelor prevederea de a le retrage de pe piață dacă se dovedesc a fi ineficace ((ref:2)), nu?

Da, însă doar în ziua de Sfântu’ Așteaptă – care pică așa, cam din an în paște, taman în joia de după Miercurea Ciuc.

La același art. 711, alin. (2), se face o minusculă precizare (evidențierea îmi aparține, of course):

Criteriile, regulile și prevederile [sunt listate o serie de articole care reglementează perioada maximă de așteptare și criteriile de siguranță și eficacitate pe care trebuie să le îndeplinească produsul pentru a putea fi pus pe piață, respectiv pentru a nu fi retras…] sunt aplicate prin analogie […] cu excepția dovedirii eficacității terapeutice.

Da, categoric, nu este nicio deosebire între medicamentul „alopat” și cel homeopat. Că pentru cel homeopat nu se fac teste și nu trebuie dovedită eficacitatea e doar așa, un mărunțiș birocratic, fără nici o influență reală. Aleluia, am văzut lumina: sunt amândouă exact „pe același plan” și trebuie ținut cont de „valoarea reală și de particularitățile fiecăruia dintre cele două tipuri de medicamente” ((Prof. dr. docent Dumitru Dobrescu, op. cit.)).

Mărturii şi credibilitate

Povestea cu mărturiile trebuie să mărturisesc (sic!) că îmi stă pe creier de ceva timp. Personal nu le prea bag în seamă şi în general am tendinţa de a lua cum grano salis cam orice povesteşte lumea, de la proverbialul „am prins un peşte aşaaaaaaaaaaaaaa de mare” până la, mai ales, tot ce înseamnă publicitate.

Unul din lucrurile pe care le-am observat la mărturii este că, înafară de sala de judecată, au tendinţa să apară prin locuri unde se afirmă câte una şi alta fără nicio dovadă, sau se promite una şi alta fără nicio garanţie. Sigur, sunt conştient că poate fi o interpretare personală şi că, fiind o generalizare, nu este o dovadă–dar, totuşi, mi-a atras atenţia pe de-o parte apariţia frecventă în anumite tipuri de locuri, pe de altă parte absenţa aproape totală din alte tipuri de locuri.

Locurile în care aproape întotdeauna am întâlnit „mărturii” sunt multe, dar mai mult decât orice, în ultimul timp, cel puţin, le-am găsit înafară de pliante publicitare, la întâlniri/conferinţe şi, bineînţeles, pe situri web ale:

  • Campaniilor publicitare la produse de îndoielnică valoare şi calitate, multe din ele fabricate pe vapor în ape internaţionale sau fiind o evidentă inepţie fără alt folos practic decât de a aduce bani în contul fabricantului (cum este nemaipomenitul Colon Cleanse despre care am aflat de pe blogul TLP că i se face un intens marketing şi în România acum… şi care nu e altceva decât un dispozitiv de clismă supradimensionat la preţ, măsuri şi presupusă funcţionalitate).
  • Produselor şi serviciilor unor specialişti care, chiar de bună credinţă fiind, n-au suficientă experienţă în ceea ce fac. (Rezultatul, pentru client, depinde evident mai mult de calificarea şi capacitatea ofertantului de servicii decât de bunăvoinţa lui.)
  • Variatelor religii şi culte (numărul mărturiilor pare să varieze invers proporţional cu numărul de enoriaşi), ofertanţi de servicii de medicină alternativă (numărul variază oarecum invers proporţional cu verosimilitatea procedurilor şi efectelor scontate), şi tot felul de divinatori şi cititori în câte cele (astrologi, chiromanţi, iridologi, grafologi, coprologi, cartomanţi etc.).
  • Fraude evidente şi cunoscute – uneori chiar probate în justiţie ca atare.

Ceea ce au de regulă în comun aceste „mărturii” (în afară de situaţii izolate, unde sunt de-a dreptul penibile) este, logic, că folosesc toate tehnici de marketing devenite clasice:

  • Un ton pozitiv, evitând pe cât posibil formulările negative. (Una din „regulile de aur” ale publicităţii este de a nu se folosi structuri negative deoarece clientul, care adesea citeşte en passant textul, le asociază inconştient cu produsul în cauză – efect evident nedorit.)
  • Entuziasm pentru produsul sau serviciul oferit; asta fiind cireaşa pe tortul tonului pozitiv. (Adesea cuplat cu formulări de genul „n-aş fi crezut niciodată… dar funcţionează”, „nu mai speram să… dar am găsit X” et cetera)
  • Sublinierea avantajelor şi efectelor pozitive, adesea reale dar „înfrumuseţate”, uneori de-a dreptul scornite, fără a se trece în revistă eventualele defecte sau efecte nedorite sau, atunci când sunt pomenite, minimizându-le.
  • Inducerea neîncrederii potenţialei victime în metodele clasice sau produsele cunoscute şi consacrate, care nu sunt, chipurile, nici pe departe atât de eficace ca „această nouă metodă revoluţionară”. (De obicei variaţii pe tema „X şi Y n-au funcţionat”.)
  • Sublinierea satisfacţiei personale resimţite de pe urma utilizării produsului sau serviciului în cauză, de parcă ar avea vreo relevanţă pentru calitatea, utilitatea, funcţionarea sau valoarea de adevăr a celor pretinse.
  • Avertismente asupra efectelor negative pe care le poate avea nefolosirea produsului/serviciului sau neurmarea sfatului în cauză. (Un numitor comun în special pentru variate doctrine mistice şi scrisorile-lanţ, numite şi chain-letters.)

Mai toate acestea au de regulă şi alte elemente în comun: unul este că sunt fabricate. Nu toate, e drept – există, fără îndoială, „mărturii” autentice (dar şi acelea venite de multe ori din partea unor exaltaţi). Iar dintre cele fabricate/false, multe se trădează involuntar prin perfecţiune – se simte mâna unui copywriter în structura logică şi corectitudinea gramaticală cu care sunt scrise. Mai cu seamă atunci când e de presupus să fie feedback-uri directe. (Oamenii nu prea dau atenţie maximă textelor scrise în medii/situaţii informale. Am văzut greşeli pe blogurile şi siturile unor scriitori publicaţi şi cunoscuţi – şi nu se poate argumenta despre un scriitor recunoscut că nu cunoaşte reguli elementare de gramatică şi stil.)

Oarecum (vorba vine) în contrast cu prezenţa şi forma testimonianţelor la „vânzătorii de iluzii”, în materialele profesioniştilor acestea de cele mai multe ori lipsesc – şi, în schimb, sunt prezentate fapte (portofoliu, listă de clienţi, servicii oferite, detalii concrete etc.).

Sigur, nu este o dovadă sau o regulă absolută că prezenţa de „mărturii” în materialele publicitare şi pe situl persoanei/organizaţiei implică neapărat o fraudă, ori că absenţa înseamnă obligatoriu seriozitate – vorba proverbului: „nu e pădure fără uscături”. Dar este un indiciu că ceva poate „e putred în Danemarca” şi ar fi cazul să se acorde mai multă atenţie problemei. Şi, evident, să se coreleze cu alte date. (Există Internetul ăsta atât de vast, unde poţi găsi aproape orice înseamnă informaţie. Iar creierul e pentru a fi folosit, nu doar ca să împiedice formarea curenţilor de aer în craniu.)