Category Archives: Personal

In Memoriam Christopher Hitchens

Tocmai am aflat că a ieri a murit Christopher Hitchens, într-o clinică din Texas, în urma unei pneumonii, o complicație a cancerului esofagian cu care a fost diagnosticat în iunie anul trecut.

După o viață trăită printre conflicte – unele în plin război, altele „academice” – la 62 de ani a pierdut ultima luptă și s-a dus să-și ia locul alături de alți luptători și gânditori care au ținut aprinsă flacăra libertății și demnității: în memoria noastră. Ne rămân cărțile și nenumăratele articole pe care le-a publicat – gândurile lui, expuse întotdeauna cu claritate, intransigență și curaj.

Nu e nevoie de curaj să publici articole în Vanity Fair sau New York Times, adevărat… Ca să mergi însă în mijlocul unei zone de război, ca corespondent de front, și să culegi știri cu gloanțe șuierând în jurul tău și obuze explodând la tot pasul, ai nevoie de curaj. Să înfrunți moartea cu fruntea sus ai nevoie de curaj și demnitate – cu atât mai mult când te macină dinăuntru și te transformă încet-încet dintr-un om plin de energie într-o umbră țintuită într-un pat de spital. Și ai nevoie de o voință de fier să găsești forța de a participa în dezbateri și conferințe când, slăbit, îngrețoșat și năucit de boală și tratamente agresive, e nevoie de un efort aproape suprauman doar pentru a face câțiva pași și a rosti câteva cuvinte.

E nevoie de ceva mai mult decât „doar” curaj pentru a înfrunta iminența morții cu luciditate, cum a făcut Hitchens:

Și, oarecum pe aceeași temă, vederile lui despre „pocăința pe patul de moarte”, atât de des pusă post mortem de varii religioși pe seama necredincioșilor:

Nu te voi uita, Hitch!

1 aprilie

Așa, a cam trecut și ziua păcălelilor. La voi, deja; la mine, aproape.

Îmi pusesem în gând, ieri seară (adică pe 31 martie seara, ca să fie limpede), să trântesc și eu o păcăleală, ceva. Poate o poveste cum mi-am făcut horoscopul (o, da, chiar mă pricep la astrologie, BION!) și am decis să devin un pravoslavnic dreptcredincios ortodox (ia de-aci dublu pleonasm, neamule!). Dar, în parte din lene, în parte pentru că am avut de lucru, n-am scris mai nimic. Și puținul pe care l-am scris au fost comentarii pe blogurile altora… cu care sunt în general mai harnic decât cu scrisul aici.

Și, bineînțeles, înafară de făcut comentarii sictirite, am și citit ce-au scris alții. Din materialele de pe blogurile românești pe care le vizitez mai des (a se citi „când îmi aterizează un update pe RSS sau văd un titlu interesant pe vreun blogroll”), cel mai mult mi-a plăcut articolul S-a dus să mimeze îngerilor. Dan Puric s-a stins din viață, publicat de Buer. (Și zău acum: cine citește materialul și are nevoie să i se dea mură-n gură că e la mișto… trebuie să învețe să citească.)

Biserica în spitale…

Scria Leviatan recent, pe blogul propriu, despre o experienţă recentă cu popi prin spitale…

Anul trecut am fost şi eu, pentru câteva luni bune, internat în spital… E un fost sanatoriu TBC construit la scurt timp după Al Doilea Război, care acum funcţionează ca spital de mai toate cele, având în uz şase „pavilioane” de opt etaje, din care unul serveşte doar ca clădire administrativă. Înafară de acesta din urmă, toate au la parter o „capelă”, unde popa spitalului, pe jumătate senil deja, ţine slujbe prin rotaţie. Şi când nu ţine slujbe, se plimbă prin spital să „ducă mângâiere” bolnavilor şi să vândă rozarii, crucifixuri şi Biblii. M-a vizitat şi pe mine. De trei ori. A treia oară i-am explicat zâmbitor că ar fi foarte prudent din partea lui să noteze numărul camerei şi să nu mai calce pe acolo…

Biserici în spital! (Diferenţa dintre o capelă şi o biserică este, evident, doar cantitativă şi arhitecturală.) În secolul XXI!

O imagine mai ridicolă de atât ar putea fi doar o biserică în incinta unui institut de fizică nucleară! De exemplu la Geneva, plasată strategic în apropierea reactorului cu care se speră detectarea bosonului Higgs particulei lui Dumnezeu…

Revenons à nos moutons.

Făcând o socoteală, aş spune că sunt minim 500 de crucifixuri şi vreo sută de madone împrăştiate în tot spitalul (şi numerele sunt modeste – aproape în toate sălile se află un crucioi şi aproape pe fiecare hol o statuetă).

Credincioşii ar argumenta, sunt convins, că toate astea „ajută”. De fapt, au şi făcut-o unii… Dar ironia este că tocmai în secţiile cu procentajul de mortalitate cel mai ridicat, e şi concentraţia cea mai mare de obiecte „sfinte” şi „sfinţite” (cruci, altare miniaturale, statuete ale Madonei, iconiţe; în medie cam trei-patru obiecte pe cap de pacient) – s-ar zice că în loc să ajute au chiar efectul contrar. Oarecum exact invers decât ce se pretinde, că toate alea „ajută”. Este vorba de cele două etaje ale secţiei de pneumologie (unde mai mult de jumătate din pacienţi sunt bolnavi de forme de TBC rezistente aproape la orice tuberculostatic şi mai bine de o treime din total au SIDA) şi de cele trei ale secţiei de Hematologie (eufemism pentru Oncologie).

Ultimele zile, primele zile

… ale anului.

Zile ca oricare altele. Au o semnificaţie aparte (şi aia doar simbolică) doar pentru că am ales arbitrar să declarăm că un „tur de pistă” al pământului are o însemnătate aparte şi  că azi e învârtirea de sfârlează în care începe „anul”.

Somebody shoot me

Holy fuck! Era cât pe-aci să prindă aripi bietul computer… Mă tot chinui să scriu un articol lung şi stufos şi pentru a treia oară la rând se întâmplă „ceva” şi se duce pe apa sâmbetei! Prima oară am închis browserul din greşeală… apoi m-am împiedicat de cablul de alimentare… apoi a trebuit să resetez sistemul, că bietul Windows a cedat psihic la stress!

Ah, desigur, salvări regulate… N-am avut niciodată prostul obicei de a le face. Poate din cauză că am învăţat să dactilografiez pe o maşină de scris… un Robotron de 15 kile, cum se mai vedeau prin grefe şi secretariate de şcoli până mai acu’ câţiva ani. Sau poate pentru că sunt prea comod din fire ca să mă ocup de toate amănuntele inutile şi irelevante.

Pffff… Nevermind.

Mulţam de vizită… mai ales că n-am nimic nou şi nimic interesant prin zonă – am fost prin alte părţi vreo două săptămâni sau cam aşa ceva. Şi m-am întors tocmai când a inceput vremea de rahat. Nici nu se putea sincronizare mai perfectă! … Şi dacă mai văd azi încă o reclamă cretină cu Valentino Rossi strâmbându-se în beneficiul nu-ştiu-cărei companii telefonice, arunc televizorul pe geam. Nu că n-ar fi un bun şi cunoscut sportiv şi un băiat drăguţ, dar clipurile alea publicitare sunt absolut cretine! Cum ziceam, nevermind!

Later Edit, not worth another post:

Am înţeles că lumea caută păcate pe net (malahie, gomorie, alte -ie) şi nimereşte aici. Am înţeles şi că lumea caută Qlarivia şi are răbdare să meargă până la a 5-a pagină pe Google ca să găsească blogul ăsta… Dar n-am înţeles cu ce ocazie trei (!) hit-uri la căutări după cuvintele-cheie „mos craciun neanonim„.

WTF?!