Category Archives: Social

Catedrala Mânturii Neamului, cea finanțată din donațiile credincioșilor

Dragii moșului, nu vă luați după articole mincinoase și manipulatoare ca cel abia apărut pe Realitatea.net sub titlul „Patriarhia cere MAI MULŢI BANI de la stat pentru Catedrala Mânturii Neamului”! Iată, din travestiul de articol aflăm că:

În cei doi ani de când au început lucrările de construcție [la Catedrala Mântuirii Neamului], Patriarhia a investit aproximativ 50 de milioane de euro. Autoritățile locale și centrale au sprijinit biserica, anul trecut, cu aproape opt milioane și jumătate de euro. Mai mult de jumătate din această sumă, peste 4,2 milioane de euro, a fost alocată de Guvern. Primăria Generală a contribuit și ea cu 2 milioane de euro. Însă fondurile colectate nu sunt suficiente.

Având în vedere faptul că suntem într-o perioadă de criză economică, donațiile de la credincioșii și clericii din românia [sic] și din străinătate nu mai sunt la nivelul celor din anul 2011. Atât autoritățile centrale, cât și cele locale trebuie să susțină financiar construirea catedralei mântuirii neamului”, a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

și că:

Pentru a duce la bun-sfârșit Catedrala Neamului, Patriarhia Română estimează că ar mai fi nevoie de cel puțin 50 de milioane de euro.

Chiar vă închipuiți că poate fi adevărat așa ceva? Chiar credeți că Patriarhia face ca câinele care-și mănâncă propria vomă, revenind cu seninătate asupra asigurărilor pe care ni le-a dat în trecut? Arătându-se îndreptățit scandalizată de „[nedemna] încercarea de manipulare a opiniei publice de către ASUR, care […] afirmă în mod tendențios că, viitoarea Catedrală patriarhală «va fi construită cu bani care ar urma să provină, într-o proporție semnificativă, de la bugetul de Stat…»”, cu 2-3 ani în urmă (la începutul lui septembrie 2010, mai exact) ne asigura emfatic că:

[F]ondurile necesare [pentru Construirea Catedralei Mântuirii neamului] vor fi obținute printr-o linie de creditare de la una sau mai multe bănci. Creditul […] va fi rambursat din donațiile credincioșilor ortodocși români din țară și străinătate.

Avem, evident, de-a face cu o nouă manipulare a opiniei publice, instrumentată de către tot soiul de răuvoitori! Cuvântul Patriarhiei că Catedrala va fi construită cu fonduri provenite din împrumuturi ce urmează a fi rambursate din donații este tot ce ne trebuie ca să știm că afirmațiile de mai sus, că ar fi primit aproape 8,5 milioane de euro în cursul unui singur an și că pe viitor așteaptă finanțări și mai substanțiale din partea statului, nu sunt decât, ei bine, alte încercări de manipulare a opiniei publice prin afirmații tendențioase!

Repetați după mine: Fondurile necesare pentru Construirea Catedralei Mântuirii neamului vor fi obținute printr-o linie de creditare și vor fi rambursate din donațiile credincioșilor ortodocși români din țară și străinătate. Amen. (Da capo.)

 

Uitasem: Un sondaj

Articolul de pe Realitatea.net este însoțit de un sondaj în care cititorii sunt întrebați: „Sunteți de acord ca statul să dea mai mulți bani pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului?” Votați cu încredere. Sunt încredințat că veți alege opțiunea corectă. Să le arătăm noi răuvoitorilor, să se învețe minte!

Argumentul normalităţii, scuza neajutoratului

Foarte des noţiunea de normalitate îmi dă dureri puternice de cap, pentru că-i invocată de fiecare dată ca justificare pentru abuzuri. De exemplu, când vine vorba despre persoane ne-heterosexuale. Persoanele care nu agreează ne-heterosexualii involcă argumentul anormalităţii pentru a-şi disculpa homofobia. Destul de des, totuşi, argumentul e aruncat şi-n faţa heterosexualilor cu practici sexuale diferite de-ale majorităţii (de la cazurile banale de jucării sexuale la femei care folosesc strap-on).

Una dintre explicaţiile la care-am ajuns e că noţiunea aberantă de „normalitate” le oferă un sentiment de protecţie. E un transfer de responsabilitate. Nu sunt datori să dea socoteală pentru comportamentul sexual propriu („îmi place poziţia misionarului pentru că…”), ci recurg la sprijinul majorităţii („nu e normal să faci sex în altă poziţie decât cea a misionarului” care se traduce prin „majoritatea oamenilor fac sex în poziţia misionarului”). Poate fac asta din lene în gândire sau poate-o fac din frustrare şi nesiguranţă. Sau, mai plauzibil pentru mine, o fac pentru a elimina compeţiţia, excluzându-i din cursă pe cei care nu se conformează standardelor „normalităţii”. Le induc celor din jur ideea că sunt ei înşişi ciudaţi dacă preferă ciudaţii (adică cei cu comportament „anormal”). Motiv pentru care foarte multe persoane ne-heterosexuale îşi amână coming-out-ul sau pentru care multe femei se complac în nişte practici sexuale nesatisfăcătoare.

Un exemplu relevant de utilizare a ideii de „normalitate” pentru a comite abuzuri e biserica. Biserica foloseşte ideea de „normalitate” de foarte mult timp pentru a manipula. A construit un cocon de standarde aşa-zis normale, cărora le-a asociat conceptul de „moralitate”. Şi-a atribuit drept de autor pe acest concept şi oricine e în afara moralităţii e anormal şi devine paria. E marginalizat. In mod indirect, răul pe care l-a făcut Biserica atribuindu-şi monopol pe standardele de normalitate, este c-a educat zeci de generaţii în spiritul frustrării sexuale şi al respingerii a orice din sfera sexuală care nu se-ncadrează în acest concept. Până şi generaţiile mai puţin religioase sau complet nereligioase sunt afectate, moştenind ideile preconcepute de la părinţi, pentru că e mult mai uşor să te scalzi în ape testate de alţii înainte, decât să te resetezi pe un „mindset” diferit.

Concluzionez franc: normalitatea e scuza celor pe care nu-i duce capul sa vină cu un argument real. A leneşilor în gândire, a persoanelor slabe. Cred că ideea de valori normale, de referinţă, este acceptabilă doar în sfera ştiinţelor reale.

Familia netradiţională, periculoasă pentru copil?

Într-o discuţie despre dreptul persoanelor gay de-a adopta copii, interlocutorul meu mi-a dat să citesc un studiu interesant referitor la părinţii LGBT şi felul în care se dezvoltă un copil crescut într-o familie „netradiţională”. Studiul se numeşte Nontraditional Families and Childhood Progress through School şi este realizat de către Michael J. Rosenfeld, de la Departamentul de Sociologie al Universităţii Stanford.

Din perspectiva calificativului „netradiţional”, titlul studiului mi se pare o porcărie. Înţeleg că familia tradiţională la care se referă autorul este familia ideală heterosexuală, în care cei doi soţi sunt căsătoriţi, se iubesc şi au grijă de copii, însă în practică rata divorţului, separării soţilor, violenţei în familie  şi-a infidelităţii mă face să cred că acea familie tradiţională la care se va raporta o mare parte din conţinutul studiului nu e tocmai o populaţie statistică numeroasă.

În legătură cu violenţa în familie, fraza asta mi-a atras atenţia: „Studies suggest that up to 10 million children witness some form of domestic violence annually.„. Există o statistică relevantă pentru faptul că persoanele care sunt violente în familie nu ar trebui să aibă copii: „Men who as children witnessed their parents’ domestic violence were twice as likely to abuse their own wives than sons of nonviolent parents.„, dar despre presupusele efecte dramatice pe care le are o familie gay asupra sănătăţii psihice a copilului n-am văzut să se fi spus prea multe lucruri concrete. Totuşi, bătăuşii au dreptul de-a creşte copii, persoanele LGBT însă nu au. Miros cumva dublu standard?

Găsesc următorul pasaj interesant şi revelator din multe perspective:

There are several theoretical reasons for supposing that children of same-sex couples might have lower school readiness (and therefore higher rates of grade retention) than own children of heterosexual married couples, net of race, parental income, and parental education. First, the legal privileges of marriage are numerous and have direct consequences for the well being of children (Eskridge 1996; Pawelski et al. 2006). Second, evolutionary theory suggests that parents invest more in their own biological children (Wilson 2002; but see also Hamilton, Cheng and Powell 2007), and same-sex couples (absent a prior sex change) cannot both be the biological parents of any one child. Third, the large majority of children of same-sex couples from the 2000 census were children from prior heterosexual relationships (only 11% were step children, adopted children, or foster children of the head of household), meaning that most of the children being raised by same-sex couples at the time of the 2000 census had previously lived through divorce or parental break-up, which research has shown to be traumatic for some children (Amato and Cheadle 2005; Chase-Lansdale, Cherlin and Kiernan 1995; McLanahan and Sandefur 1994; Wallerstein and Kelly 1980; Wallerstein, Lewis and Blakeslee 2000).

Conform textului citat, s-au identificat trei motive principale pentru care copiii din familii gay au rată de promovabilitate şcolară puţin mai redusă comparativ cu cei care au familii heterosexuale şi aceste trei motive sunt:

  • Avantajele căsătoriei sunt superioare celor asociate cu concubinajul sau parteneriatul. Dar există, la fel de bine, şi cupluri heterosexuale care nu sunt căsătorite dar au copii. Dacă cuplurile gay nu ar trebui să aibă copii din cauză că nu sunt căsătoriţi, atunci în virtutea acestui argument nici cuplurile heterosexuale necăsătorite nu ar trebui să aibă copii.

Observ că unul dintre motivele pentru care copiii au mai multe avantaje dacă sunt crescuţi de către cupluri căsătorite e faptul că aceste cupluri au o situaţie financiară mai bună: „Married couples tend to be the most prosperous type of family unit, and this economic prosperity undoubtedly has certain advantages for children (but also see Mayer 1997).”

  • Părinţii investesc mai mult (mai multă energie, efort, afecţiune) în copiii lor naturali, iar în cuplurile cu parteneri de acelaşi sex care au copii există doar un singur părinte biologic (maxim unul).

Aceasta e o idee care susţine faptul că, dacă se poate, copilul trebuie crescut de către părinţii lui naturali. Dar dacă acest lucru e imposibil şi situaţia ideală nu poate fi atinsă, atunci copilul va fi crescut de către: un părinte singur, un părinte recăsătorit (cuplu hetero), doi părinţi adoptivi (hetero), un părinte adoptiv (gay), doi părinţi adoptivi (gay), un părinte recăsătorit (cuplu gay format dintr-un părinte biologic şi unul adoptiv).

După cum se poate observa, există multe alte cazuri în care copilul e crescut (şi) de către altcineva în afară de părintele biologic, cazuri care nu sunt ideale şi în care sunt implicate atât persoane heterosexuale, cât şi persoane LGBT, singure sau în cuplu. Conform studiului nu e o situaţie ideală, dar  studiul nu discriminează în ceea ce priveşte preferinţele sexuale ale părinţilor.

Dacă cuplurilor gay li se refuză recunoaşterea dreptului de-a avea copii în baza acestui argument, atunci corect este ca aceeaşi logică să se aplice şi la celelalte cazuri: la părinţii heterosexuali recăsătoriţi, la părinţii heterosexuali singuri sau la părinţii adoptivi heterosexuali.

  • Mulţi dintre copiii crescuţi de către cupluri gay provin din familii hetero şi au suferit anterior traume datorită divorţului părinţilor. Faptul că performanţele lor şcolare lasă de dorit e asociat cu aceste traume. Orientarea sexuală a părinţilor nu are relevanţă în acest context.

Traumele psihice ale copiilor nu reprezintă, în niciun caz, un argument împotriva adopţiei de către cupluri cu membri de acelaşi sex, ci mai degrabă argument împotriva separării părinţilor.

Conform celor prezentate mai sus, nu pot găsi niciun motiv întemeiat menţionat în studiu care să arate explicit că un copil crescut de către un cuplu gay ar avea probleme mai mari la şcoală comparativ cu un copil provenit dintr-o familie heterosexuală, probleme cauzate de faptul că acel cuplu este gay şi nu de către alţi factori independenţi de preferinţele sexuale ale părinţilor.

Luna Istoriei LGBT, atac mârşav la spiritualitatea românească

Numai eu mai rămăsese să m-agit pe tema faimosului articol „Luna Istoriei LGBT la Muzeul Ţăranului – ONG-urile protestează”. L-aţi ratat? Vă asigur că pierderea nu-i irecuperabilă.

Pe scurt, evenimentul „Luna Istoriei LGBT” o să aibă nişte manifestări în Muzeul Ţăranului Român. Cum era şi de aşteptat, homofobii se-adună gramadă şi protestează împotriva deciziei directorului muzeului, aducând o serie de pseudoargumente dincolo de granița penibilului. Argumentele astea sunt uzate mult de către alţi penibili înaintea lor şi probabil vă sunt deja cunoscute drept teme recurente în discursurile apărătorilor de valori româneşti creştine. Aici voi menţiona câteva dintre ele:

  • Evenimentul „Luna Istoriei LGBT” este de fapt o „propagandă totalitară”. E agenda secretă a persoanelor LGBT prin care acestea plănuiesc să cucerească plaiurile mioritice şi să convertească pe feciorii puri de român la homosexualitate. Pentru că homosexualitatea se ia fie şi numai când te uiţi la o persoană homosexuală, sau când o auzi vorbind. Dacă deja începi să nu-i mai urăşti pe LGBT cu pasiune, ba ajungi şi la concluzia că-s oameni exact ca tine, eşti la limita pierzaniei.
  • Propaganda homosexuală „doreşte să se impună ca normalitate în opinia publică„. Nu-i suspectez pe respectivii c-ar avea condei, aşa că probabil au vrut să spună de fapt că persoanele LGBT vor să impună ideea de homosexualitate ca fiind normală şi nu propaganda homosexuală. În ambele cazuri, tot o aberaţie rămâne, din cauza implicaţiilor pe care le sugerează – că ar fi condamnabil dacă majoritatea românilor ar considera existenţa persoanelor LGBT „normală” şi că probabil aşa atitudine ar cataliza vreo viitoare apocalipsă. Dublul standard apare şi aici, ca şi la pseudoargumentul precedent. Aruncatul cu rahat în persoanele gay e faptă lăudabilă. Reacţia paşnică, de apărare, a lor – propagandă homosexuală totalitară.
  • Continuând, dau peste altă perlă halucinantă: „minorităţi sexuale care îşi promovează forţat în societate pseudo-valorile„. Trec cu măriminie peste cuvântul „forţat”, care pentru mine sună mai fioros decât o oarecare manifestaţie publică la care nu te sileşte nimeni să participi şi ajung la pseudovalori. Trăim cumva pe planete diferite? Citesc des materiale despre persoane sau comunităţi LGBT. Menţionez doar câteva dintre ideile malefice cel mai des întâlnite în materialele astea: persoanele LGBT sunt oameni, prin urmare trebuie să li se respecte drepturile menţionate în Declaraţia Drepturilor Omului (deja începe fioros, nu?); vor să aibă dreptul la o viaţă privată ca a oricărei alte persoane, fără să dea socoteală unei terţe părţi; vor să aibă şanse egale la orice loc de muncă. De ce astea, dar şi multe altele în acelaşi registru, reprezintă pseudovalori pentru susţinătorii adevaratelor valori româneşti?
  • Muzeul Ţăranului „este o instituţie publică, susţinută din impozitele şi taxele unei majorităţi creştine absolute în această ţară„. Ia uite c-acum le pasă de provenienţa banilor de taxe, pe când la construţia catedralei monstruoase sursa nu contează, importantă-i cantitatea. Mergând pe ideea asta, atunci când Patriarhia cerşeşte pomană primăriilor, să nu accepte decât banii care vin de la persoane heterosexuale, ortodoxe şi care sunt de acord să contribuie la finanţarea mamutului!

Mai sunt multe de zis, dar mă opresc aici că mi s-a scârbit de ipocriţi, încuiaţi şi needucaţi. Vă invit să vă delectaţi citind materialul original.

Anonymous contra Westboro Baptist Church

Poate-s singura persoană care încă nu aflase, dar în cazul în care nu-s:

Tocmai am constatat că gruparea Anonymous şi-a făcut un obicei din a hackui siturile Westboro Baptist Church, ultima întâmplare de acest fel având loc chiar acum mai puţin de-o zi când a fost atacat situl godhatesfags.com (da, a mai rămas o homepage subţirică, cu ceva citate din Biblie, dar restul conţinutului s-a dus naibii).

Pe lânga sus-numita pagină, WBC îşi mai răspândea perlele de înţelepciune şi pe PriestsRapeBoys.com, GodHatesAmerica.com, GodHatesTheWorld.com, JewsKilledJesus.com şi AmericaIsDoomed.com, dar majoritatea  (sau toate? n-am avut răbdare să le verific pe fiecare) sunt acum scoase din peisaj.

E o plăcere să constat că din ce în ce mai mulţi oameni devin alergici la sociopaţii ăştia. Deşi nu am simţit niciun interes deosebit pentru activitatea Anonymous de până acum, cred că tocmai am primit un mic impuls să-mi schimb poziţia.  Cu această ocazie, big LIKE pentru Anonymous.

Mai jos, dedicaţia grupării pentru WBC. Cam teribilistă pentru gusturile mele, dar de efect:

AmericaIsDoomed.com

2 la sută pentru ASUR

Pe asta am „furat-o” de pe blogul ASUR. Sper să nu se supere nimeni, că am auzit că e nașpa cu copyright infringement (click-click ca să vezi imaginea mai mare):

2 la suta pentru ASUR.jpg

2% pentru ASUR

Până pe 15 mai, puteți alege să direcționați către ASUR 2% din impozitul plătit către stat în anul trecut. Pe siteul [ASUR] veți găsi formularele ce trebuie completate și pașii ce trebuie urmați pentru ca banii să ajungă în contul ASUR.

Greaua moștenire a Maicii Tereza

Nemții de la ARD au difuzat anul trecut, pe 25 august, un reportaj de 45 de minute pe tema arhicunoscutei Maici Tereza din Calcutta, a.k.a. Agnes Gonxha Bojaxhiu. M-a bucurat că n-a fost realizat cu filtrul „aura divină 3X” pe obiectiv, nici editat cu prea obișnuita periuță de sensibilități bisericești. E un material în stil aproape hitchensian, care trece în revistă azilurile înființate de Maica Tereza la Calcutta, scoțând în evidență mizeria, nepăsarea și iresponsabilitatea existente acolo.

Îmi propusesem mai demult să fac operațiile necesare, dar n-am apucat din variate motive (alea obișnuite: ba n-am avut chef, ba am avut altceva de făcut, ba am uitat de film etc.). Acum am apucat în sfârșit să-mi fac un pic (un pic mai mult, de fapt!) de timp, și voilà: am făcut în sfârșit titrarea în română.

Filmul este, după cum se poate vedea, cocoțat pe Youtube. Din cauza restricțiilor nenilor de la Youtube (max. 15 minute pentru fiecare filmuleț pentru cine n-are chef să le dea bani; și eu n-am), a trebuit să tai filmul  în trei bucăți. Cine ține neapărat să-l vadă „în original”, o poate face la http://bit.ly/mt-mediathek (deși nu prea văd care-ar fi rostul). ((Filmul nu mai este disponibil pe situl Mediathek.)) De asemeni, din motive neelucidate (posibil să fie tot vina celor de la Youtube), a trebuit să elimin „ș” și „ț” din subtitrarea de pe Youtube. Pentru cine vrea să descarce filmul ca să-l folosească cu un player „normal”, am atașat o arhivă .zip cu cele trei subtitrări în format .srt (și cu toate diacriticele la locul lor).

Cu siguranță am mai făcut și greșeli prin titrări. Sorry, n-am mai avut nervi și de corectură.

(Dacă nu apare automat subtitrarea, folosiți butonul ăla cu „CC” pe el.)

Câteva detalii:

  • Reportajul-documentar a fost difuzat de canalul german ARD pe 25 august 2010. (Am scris deja asta, nu?)
  • Realizatori: Michael Busse și Maria-Rosa Bobbi.
  • Pagina emisiunii, pe situl DasErste: http://bit.ly/mt-daserste (în germană) ((Se pare că nici pe situl Das Erste nu mai apare emisiunea.))
  • Sursa, pe situl ARD Mediathek: http://bit.ly/mt-mediathek (în germană) ((ref:1))

Pentru cine e interesat:

  • Download-ul l-am făcut de pe bit.ly/mt-mediathek ((ref:1)) cu un program numit Mediathek, făcut anume pentru arhivele TV nemțești.
  • Compresarea filmului am făcut-o cu Xilisoft Video Converter (care are darul să nu-mi facă nici nervi nici probleme, o chestie destul de ieșită din comun pentru un softuleț de genul ăsta).
  • Îmbucătățirea am făcut-o cu VirtualDub (cred).
  • Subtitrarea (atât pentru transcrierea în germană, cât și pentru traducerea ulterioară) am făcut-o cu VisualSubSync, un softuleț care merge excelent și nu multe din bubele-n cap pe care le au altele (inclusiv cea mai mare parte a softurilor așa-zis „profesionale”).

Ca să fie o treabă făcută ca la carte, ete ca bonus și documentarul-anchetă Hell’s Angel făcut în 1994 de – cine altul? – jurnalistul cu stilul cel mai hitchensian dintre toți, Christopher Hitchens:

Și, ca să rămânem oarecum pe aceeași lungime de undă, episodul Penn & Teller: Bullshit!  – Holier than Thou, dedicat, printre alții, Maicii Tereza (acei „alți” sunt Mahatma Ghandi și pe Dalai Lama):

Nu știu voi, dar mie filmulețele astea îmi mai taie greața provocată de siropurile religioase care se văd toată ziua, peste tot.

Hasta la vista, baby!

Băse, folosește-ți dreptul de veto!

Ca urmare a adoptării de către Camera Deputaților, pe 8 martie, a Legii privind parteneriatul între stat și biserică în domeniul serviciilor sociale (despre care am scris și eu o tentativă de articol – mai mult o introducere pentru materialele altora, listate la sfârșit), o parte din societatea civilă a reacționat, aș zice eu, cu indignare îndreptățită.

Institutul pentru Politici Publice și alte 40 de ONG-uri românești care activează în domeniul serviciilor de asistență socială (lista completă apare la sfârșitul comunicatului publicat pe situl IPP) au adresat, pe 10 martie, președintelui României, o scrisoare deschisă prin care își exprimă protestul față de adoptarea acestei legi în Parlament și-i cereau să retrimită legea spre reexaminare. N-am reușit să găsesc pe niciunde o copie a scrisorii, dar în materialul publicat pe situl propriu, IPP ne spune:

Organizaţiile semnatare consideră că legea este în contradicţie flagrantă cu principiul competiţiei libere în furnizarea de servicii sociale, instituind practic un al doilea monopol, după cel al Statului, al unităţilor de cult, asupra furnizării de servicii de asistenţă socială finanţate în proporţie de 80% din bugetul de stat. În circuitul legislativ din Parlament se află deja un alt proiect de lege care are ca obiect reglementarea contractării serviciilor sociale în România şi unde unităţile de cult, în calitate de furnizori de servicii sociale acreditaţi în condiţiile legii, pot participa la procedurile transparente, competitive organizate de autorităţile publice de la nivel judeţean, pentru subcontractarea serviciilor sociale alături de alte entităţi, cum sunt organizaţiile neguvernamentale, recunoscute ca furnizori de servicii sociale în toate statele europene.

În al doilea rând, legea în cauză încalcă prevederile Convenţiilor internaţionale la care România este semnatară (Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi) în ceea ce priveşte angajarea finanţării din bani publici pentru procesul de instituţionalizare a persoanelor aflate în situaţii vulnerabile. Legea pentru stabilirea parteneriatului dintre Stat şi Biserică în domeniul asistenţei sociale nu promovează serviciile, ci permite finanţarea construcţiei de instituţii numite aşezăminte sociale, pe lângă unităţile de cult, fără a se specifica condiţii clare privind capacitatea acestora, limitele de finanţare etc.
Nu în ultimul rând, legea vine în contradicţie cu toate eforturile concentrate ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în direcţia reformării sistemului de servicii sociale din România, în condiţii de transparenţă şi eficienţă.

 

Pe situl PetitiiOnline.ro a fost de asemeni inițiat un protest intitulat „Proiectul de Lege pentru stabilirea parteneriatului dintre Stat şi Biserică în domeniul asistenţei sociale trebuie retras!” asupra căruia mi-a fost atrasă atenția astăzi. Mi-am permis să salvez în format PDF o copie a textului protestului:

[pdf http://caveatlector.eu/wp-content/uploads/2011/03/Petitie-pentru-respingerea-legii-parteneriatului.pdf%5D

Citiți, semnați și dați mai departe: http://bit.ly/stop-parteneriat

 

Nu prea am ce adăuga. Sper și eu ca preaiubitul nostru prezident să-și folosească dreptul de veto pentru a refuza promulgarea legii acesteia retrograde și discriminatorii al cărei unic scop pare a fi consolidarea poziției de stat în stat a BOR.

N-am ajuns însă la punctul de a trebui să scandăm în cor, în fiecare zi însemnată cu roz în calendarele BOR, „Trăiască prealuminăția sa Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și președinte al Republicii Ortodoxe România!”, dar în ritmul ăsta nu ne mai lipsește mult.

Reacția isterică a BOR la campania ASUR

Am citit răspunsul Patriarhiei BOR la comunicatul ASUR privind campania „Stop îndoctrinarea religioasă în școli” încă de marți seara, când mi-a aterizat pe fluxul RSS de la Basilica.ro. De atunci l-am mai recitit de câteva ori, ca să-mi dau seama în ce fel corespunde imaginii unei organizații care se declară a fi păstrătoarea Adevărului (cu majusculă, neapărat) și autoritatea ultimă în probleme de moralitate – o organizație care pretinde respect și ascultare, în pretinsa ei poziție de intermediară și mesageră a divinității. Nu corespunde defel.

Laitmotivele din răspunsul BOR sunt cam aceleași cu care ne-a obișnuit de ceva timp încoace:

  • punerea semnului de egalitate între spiritual și religios (respectiv între spiritualitate și religiozitate); între „educație religioasă” și moralitate;
  • punerea semnului de egalitate între secularism și comunism (cu catalogarea ASUR ca fiind „continuatoarea procesului de «ateizare prin informare» pe care comunismul l-a propus”);
  • demonizarea secularismului promovat de ASUR ca fiind „umanism antireligios” (ba chiar „fundamentalism antireligios”) –, „vădit anticreștin”, intoleranță și exclusivism;
  • pretenția că valorile propuse la disciplina religie (a se citi „în interpretarea ortodoxă”!) ar fi „valori spirituale și morale” care „stau la baza culturii europene și naționale”; cu sugestia că în lipsa orelor cvasi-obligatorii de religie din școală elevilor cumva le-ar fi interzis accesul la ele;
  • sugestia că eliminarea religiei ca materie (cvasi) obligatorie în școală e totuna cu o interdicție privind educația religioasă.

Ideile acestea sunt repetate iar și iar, insistent, de-a lungul întregului document. Un document care începe cu un citat el însuși relevând, după cum am mai spus, o discriminare pozitivă, anticonstituțională, în favoarea „cultelor recunoscute de stat”, și se termină cu citarea art. 26 alin. (3) din DUDO („părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor”), având nerușinarea să sugereze că dreptul acesta de prioritate ar fi respectat în aranjamentul actual. Să ne înțelegem: în situația în care școala (sau dirigintele, sau directorul școlii, sau cine mama naibii ia decizia) înscrie din oficiu un copil la o anumită oră de religie, iar părintele trebuie mai apoi să umble cu miloaga cu cereri la direcțiune pentru a schimba această „alegere”, nici prin vis nu mai poate fi vorba de vreo prioritate a părintelui.

Spuneam că imaginea care se desprinde din acest răspuns nu corespunde defel cu cea pe care vrea s-o proiecteze BOR. Corespunde, în schimb, cu aceea a unei organizații care își susține ideologia și acțiunile prin orice mijloace. Și, pentru că ideologia respectivă este găunoasă și pute a totalitarism, mijloacele acestea sunt pe măsură. Rar mi-a fost dat să citesc un ghem atât de dens de deformări, jumătăți de adevăruri și minciuni sfruntate, cimentate într-un amalgam mai lipicios de venin și noroi. Aproape fiecare paragraf al sus-numitului răspuns a constat din denigrarea și demonizarea secularismului, respectiv ASUR sau a ideilor promovate de aceasta, combinate cu afirmații și interpretări ale legii și limbajului comun care par desprinse dintr-o distopie orwelliană.

Replica Asociației Secular-Umaniste din România a atins doar câteva din problemele cele mai săritoare în ochi din numitul răspuns al Patriarhiei – după cum e cazul și cu articolașul ăsta al meu. Dincolo de acestea se află însă un întreg mod de gândire care nu este altceva decât un ecou al acelor zone întunecate ale istoriei și politicii unde  totalitarismul e norma, cu întregul lor arsenal demagogic – de la demonizarea celor care au o altă opinie la cenzură, îndoctrinare și distorsionarea ideilor de libertate și democrație.

În România, fenomenul s-a văzut foarte bine în perioada comunistă – o perioadă în care, în ciuda pretențiilor de martiriu ale BOR, ortodoxia a înflorit în țară. E adevărat că în școli nu existau orele de religie, dar nu era nici pe departe interzisă educația și practica religioasă, cum încearcă să sugereze BOR. Dacă ar fi fost interzise, evident n-ar fi existat „fabrici de popi” – seminare și facultăți de teologie ortodoxă, organizate în Republica Socialistă România, și finanțate de la bugetul de stat: actualul patriarh este absolventul unei astfel de „fabrici”, după cum putem afla din CV-ul său, laolaltă cu toți ierarhii BOR și o bună parte a popilor din țară. Dacă BOR ar fi fost atât de nedreptățită și abuzată cum pretinde, n-ar fi avut parte de favoruri și nu i-ar fi fost atribuite imobile și terenuri care aparțineau altor culte, așa cum s-a întâmplat – imobile și terenuri pe care acum refuză, bineînțeles, să le restituie. Dacă clericii ortodocși – din nou, în frunte cu patriarhul și restul ierarhilor – ar fi fost dizidenți persecutați de securitate așa cum pretind, n-ar avea motive să se opună din răsputeri deconspirării colaboratorilor securității din rândul BOR.

Unde nu le iese acum întrutotul socoteala este micul amănunt că nimeni nu mai are monopolul informațiilor în România. În ciuda faptului că li se acordă disproporționat de mult timp de antenă la posturile radio și TV naționale (plătite, adică, de la bugetul unui stat care de ochii lumii se pretinde a fi secular), și în ciuda faptului că prea mulți din politicieni au pupatul poalelor popii pe agenda zilnică (lucru care se poate vedea în mass-media și în Parlament, și s-a reflectat în multe din legile ultimului deceniu), nu au cum să amuțească vocile care le critică poziția. Nu au mijloacele de a le face neauzite, nici de a le vârî pumnul pe gât. Ceea ce nu înseamnă, bineînțeles, că n-au încercat; doar că n-au reușit întotdeuna.

Din fericire. Pentru că dacă am avea legile construite după dorința BOR, am fi un fel de versiune ortodoxă a Iranului; sau a RSR, cu Biserica ținând locul Partidului.

Vicii ale prevederilor legale privind predarea religiei în școală

Legea educației naționale nr. 1/2011 ((LEN fost adoptată de Parlament pe 14 decembrie 2010, după ce Guvernul și-a asumat răspunderea pe 28 octombrie2010,  și promulgată de președinde pe 5 ianuarie, cu nr. 1/2011)) a fost adoptată practic fără a fi supusă unei dezbateri în Parlament ((Detalii și documentele în cauză se pot găsi pe situl Camerei Deputaților.)), prin asumarea răspunderii Guvernului ((Potrivit art. 114 din Constituție, un proiect de lege pentru care guvernul își asumă răspunderea este adoptat automat, cu modificările propuse de Parlament și acceptate de guvern, dacă Guvernul nu este demis prin moțiune de cenzură introdusă la cel mult 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.)), trecându-se peste două sesizări de neconstituționalitate venite, una din partea a 108 deputați PSD, PC și PNL, cealaltă din partea Președintelui Senatului, Mircea Geoană ((ref:2)). Motivația oficială a acestei proceduri a fost, presupun (nu mi-am dat osteneala să caut și este, oricum, irelevant), urgența cu care se impunea adoptarea unei noi legi a învățământului, în condițiile în care vechea lege era considerată inadecvată (aceasta este cauza oricărei schimbări legislative, nu-i așa?).

Adoptarea în pripă, însă, și fără o discuție detaliată a unei legi cu consecințe atât de profunde asupra învățământului în ansamblul său, după două decenii în care s-a tot fușărit pe ici pe colo – mai peticind câte-o gaură, mai adăugând câte-un zorzon inutil –, nu prea are cum să fie de bun augur. Nu contest nevoia reformării legislației în domeniul învățământului, dar înlocuirea unei legislații defectuoase cu alta la fel de (sau și mai) defectuoasă nu este o soluție, ci doar o sursă de noi probleme care vor trebui să fie adresate ulterior.

Nu contest existența unor prevederi benefice (ca exemplu, cele referitoare la incompatibilități, cumul de funcții sau destinate a pune o piedică nepotismului). Dar acestea nu pot servi de contragreutate unor alte prevederi a căror caracterizare variază de la „discutabil” (pensionarea obligatorie la 65  de ani, de exemplu) la „dezastruos” (prevederile privind studiul religiei) și destul de numeroaselor contradicții ale Legii cu sine însăși, alte legi, Constituția și dreptul internațional.

Lăsând la o parte detaliul că un an în plus sau în minus în care învățământul să funcționeze după vechea lege nu face cine știe ce diferență, rezultatul a fost unul singur: legea a fost adoptată în forma prezentată de Guvern fără a discutată, cu toate consecințele care decurg de aici. Unele dintre prevederile ei au fost contestate din primul moment în care a fost făcută publică propunerea legislativă, dar aceasta „a trecut” în ciuda acestora și a celor două sesizări de neconstituționalitate al căror obiect l-a făcut.

Printre prevederile cu bube-n cap din noua Lege a învățământului educației naționale (care-i diferența?) sunt și cele privind predarea religiei în învățământul public preuniversitar. (Ăla pentru muritorii de rând, nu liceele teologice… Ca să nu nu zică nimeni că aș căuta nod în papură legându-mă și de fabricile de popi subvenționate de la buget. Ce puțin, nu în articolul de față.)

Inconsistențe interne ale LEN cu privire la religie

În primul rând, avem inconsistențele interne ale Legii nr. 1/2011 în ceea ce privește religia. Astfel, pe de-o parte avem prevederile art. 18 din Lege:

(1) Planurile-cadrul ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. […]

(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Această introducere a a materiei Religie, în lumina prevederii că profesorii de religie trebuie „abilitați” în funcție de poziția cultelor religioase, este sinonimă cu introducerea îndoctrinării religioase în curriculumul școlar.

Art. 3 al aceleiași legi, prevede:

(1) Principiile care guvernează învățământul  preuniversitar […] din România sunt:

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

precum și cu art. 7, care prevede:

(1)  În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise […] activitățile de natură politică și prozelitismul religios.

Lăsând la o parte orice fel de sensuri peiorative, conotații și metafore legate de termenii „îndoctrinare” și „prozelitism” ((Acești termeni nu sunt definiți explicit în lege și, ca atare, se consideră a fi folosiți în sensul lor comun, care este în uz și apare în dicționarele limbii române, inclusiv DEX.)):

  • predarea confesională a religiei, în conformitate deci cu normele/dogmele unei confesiuni, constituie îndoctrinare religioasă în sensul cel mai simplu și mai de bază al cuvântului;
  • tentativa de îndoctrinare a elevilor, concretizată faptul de a fi înscriși „din oficiu” la orele de religie (și nu în urma unei cereri sau alegeri explicite a lor sau părinților lor) și coroborată cu cerința unei proceduri extraordinare pentru a nu lua parte la aceste ore, constituie prozelitism religios în favoarea cultului ales pentru clasa din care face parte elevul în cauză (cel mai adesea fiind vorba de BOR, bineînțeles).

Ca atare, prevederile art. 18 privind studiul religiei în școală se află în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. n) și ale art. 7 alin. 1).

Ca să fiu puțin mai optimist decât ar fi cazul (ținând cont de ce alte imbecilități au trecut prin Parlament și de câți dreptcredincioși de paradă sunt printre parlamentarii noștri), vreau să cred că această contradicție ar fi fost pusă în evidență în cadrul discuțiilor purtate în parlament asupra proiectului LEN introdus de Guvern. Sigur, cum stau lucrurile, speranța asta a mea rămâne la nivelul de speculație dat fiind că n-a avut loc niciun fel de dezbatere pe marginea proiectului ((ref:1)).

Alte dispoziții legale

Dintre alte legi care ar putea intra în contradicție cu LEN, în ceea ce privește predarea religiei, m-am uitat doar la prevederile cele mai evident relevante: Legea cultelor nr. 489/2006 ((Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 11 din 08 ianuarie 2007; poate fi găsită aici.)) și Legea fundamentală, a.k.a. Constituția României.

Contradicții cu Legea cultelor

Lăsând la o parte lipsurile proprii ale Legii nr. 489/2006, dintre care una este ideea dominantă că toți trebuie să aparțină unei religii și trebuie să aibă parte de „educație religioasă” (termenul folosit în limba legaleză pentru „îndoctrinare”), una din prevederile LEN intră în contradicție flagrantă cu una din prevederile Legii cultelo. Astfel, art. 18 alin. (2) din LEN prevede:

La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.

Înafară de aspectul oarecum sensibil, și deja atins în treacăt, al cerinței unui demers extraordinar pentru a evita îndoctrinarea religioasă în doctrina cultului ales de școală/diriginte, această prevedere se bate cap în cap cu art. 3 alin (2) din Legea cultelor nr. 489/2006:

… [C]opilul care a împlinit 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

Carevasăzică, minorii care au împlinit 16 ani pot să-și aleagă singuri religia (cf. Legii cultelor), dar nu pot să studieze religia pe care și-au ales-o (cf. LEN), decizia aceasta rămânând în continuare la latitudinea părinților. (Asta chiar și în situația ideală în care nu i se pun bețe-n roate la școală în momentul în care dorește să renunțe la orele de religie.) … Și nu pot, bineînțeles, nici să opteze să nu studieze nicio religie, în cazul în care asta e alegerea lor.

Aceasta ar fi, cum ziceam, contradicția cea mai săritoare în ochi. Mai rămâne și micul amănunt legat de prevederea primului articol din Legea cultelor:

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale […]

Sigur, nu poate fi constrâns. Dar se pot face presiuni punându-l în fața unui fapt împlinit (înscrierea din oficiu la ora de îndoctrinare religioasă) și cerându-i să facă demersuri extraordinare pentru a i se respecta dreptul enunțat.

Mai există apoi enunțul de principiu din art. 9:

(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fața legii și autorității publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

Neutralitatea aceasta a statului este încălcată în momentul în care în școlile de stat/publice sunt promovate ideologii religioase; cu atât mai mult cu cât promovarea aceasta se face preferențial – indiferent de criteriile pe baza cărora se decid preferințele.

Includerea orelor de îndoctrinare religioasă în trunchiul comun al curriculumului școlar constituie în sine un privilegiu și un favor acordat doar cultelor „recunoscute” de stat ((Art. 18 alin (1) și alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011.)); În plus, în lipsa unor dispoziții exprese, alegerea cultului promovat rămâne de facto la latitudinea școlii, care poate alege să ignore orice relație între religia declarată a elevilor și ideologia religioasă impusă în orele de religie. În ciuda precizării explicite din lege că astfel se asigură elevilor „dreptul constituțional de a participa la ora de religie” ((Art. 18 alin. (1): «Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat […] li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie […].»)), este profund neconstituțională însăși limitarea acestui drept doar la „elevii aparținând cultelor recunoscute de stat”.

Constituția României

Chiar dacă nu am găsit contradicții directe și explicite între prevederile din Legea educației și Legea fundamentală, felul în care este promovată îndoctrinarea religioasă  în LEN se află cel puțin în disonanță cu prevederile art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței, care declară:

(1)  Libertatea […] credințelor religioase nu [poate] fi îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Chiar dacă nu este încălcată direct și explicit această prevedere a Constituției, în sensul că elevii nu sunt obligați să participe la ore de îndoctrinare religioasă, presiunea exercitată prin înscrierea din oficiu la aceste ore și piedicile puse în calea renunțării la frecventarea lor sunt ele însele forme de constrângere.

Un drept (în speță, dreptul individului de a urma sau nu o credință și de a nu fi îndoctrinat contra voinței sale) este și trebuie să fie recunoscut ca atare – fără a fi cerșit, fără să fie nevoie de demersuri extraodinare pentru a cere respectarea lui. Altfel, încetează a fi un drept și devine un privilegiu.


Ca notă de sfârșit: am abordat situația doar perspectiva elevului din învățământul preuniversitar de stat. Tabloul general este, evident, mai larg, și include contradicții cu alte legi și norme de drept comun, prin care se încalcă presupusa și declarata neutralitate a statului față de culte și se discriminează pe baza religiei sau în funcție de poziția unui anumit cult.

În particular, prin prevederile art. 18 alin. (3) ((Art. 18 alin. (3) din LEN nr. 1/2011: «Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)) din Lege, se discriminează pe baze religioase (în funcție de poziția unui cult religios) împotriva cadrelor didactice care predau religia în școli. Astfel, în situația în care cadrele didactice sunt angajate și pot fi concediate pe criterii care nu țin de calificările și performanțele lor didactice, ci de părerea și regulile interne ale unui cult, ne aflăm în situația unei discriminări clare și explicite pe motive religioase și a unei alte încălcări a principiului neutralității față de religii a instituțiilor statului.