Tag Archives: drepturile omului

Retragere de la ora de religie

Sunt un pic în întârziere cu tratarea subiectului, dat fiind că noul an școlar a început deja de câteva zile. Chiar mă gândeam că nici n-are rost să scriu ceva pentru că pe de-o parte problema a fost tratată pe multe alte situri, iar pe de alta blogul meu e unul mic și prăpădit, uitat într-un colț de internet. Dar am văzut surprinzător de multe căutări pe subiectul ăsta aterizate în cele din urmă aici…

Pentru început, ar trebui poate să enunț câteva puncte esențiale:

  • Nimeni nu este obligat să participe la ora de religie, indiferent de vârstă sau confesiunea căreia îi „aparține” (sau nu).
  • Școala este obligată să accepte cererea de retragere de la ora de religie și să dispună măsurile ce decurg de aici (respectiv de nu fi calculată/încheiată media la ora de religie, întocmai cum se face cu sportul pentru cei scutiți de sport pe motive medicale).
  • Școala este obligată să accepte cererea fără a pretinde ca aceasta să fie motivată.

Citește în continuare

Una caldă: Băse – veto legii parteneriatului stat-biserică

traian.basescu.jpg Am aflat ieri, via HotNews și MediaFax, că onor prezident Băsescu a trimis înapoi în Parlament Legea parteneriatului dintre stat și Biserică culte.

Retrimiterea a făcut-o, cum reiese din relatările celor două situri de știri, mai mult din cauza unor chestii tehnice. Ce mă râcâie este că n-a spus nimic despre  buba cea mai mare a legii ăsteia: faptul că acordă niște privilegii speciale unor entități deja mult prea privilegiate în România, cultele – în special BOR.

Președintele precizează că articolul 15 al legii transmise spre promulgare stabilește ca procedura de finanțare prevăzută de prezentul act normativ să deroge de la prevederile Legii 350/2005 privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activități nonprofit de interes general, cu modificările și completările ulterioare.

Șeful statului menționează că în prezent, prestarea de servicii de asistență socială de către entități non-guvernamentale, în parteneriat cu autoritățile publice, este reglementată prin Legea 34/1998 privind acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială.

„Considerăm că statul ar trebui să încurajeze mai mult inserția socială a persoanelor care beneficiază de programele de servicii sociale în cadrul familiilor și nu în cadrul unor unități de asistență socială”, scrie Traian Băsescu.

Sunt observații bune și, chestie extrem de importantă pentru soarta Galaxiei, sunt și eu de acord cu ele.

Dacă scopul legii ar fi fost pur și simplu să îmbunătățească situația existentă în domeniul serviciilor sociale în România, ar fi fost suficientă o completare a legii deja existente. Lege care nu neagă cultelor posibilitatea de a fi furnizori de servicii sociale. Din contră, se pare că cea mai fructuoasă activitate de genul ăsta a avut-o anul trecut taman o organizație ținând de o biserică – Caritas. (E, da, știu: Caritas e a apostaților ălora blestemați de catolici… Deh, soarta!)

Ceea ce face însă efectiv legea este să creeze un canal de finanțare de la buget (și nu cu firimituri, ci cu mai bine de 3/4 in suma totală) a activităților de asistență socială, la care organizații foarte capabile, cu personal calificat și așa mai departe, nu vor avea acces; pentru simplul motiv că nu au patronajul autodeclaraților purtători de cuvânt ai lui Zeus, Vișnu și Quetzalcoatl Dumnezeu.

Și asta doar din ce apare scriptic în legea respectivă. Că mai este și chestia ailaltă, pe care aș băga mâna-n foc că am vedea-o: BOR va profita de lege pentru a le da „categoriilor defavorizate” evanghelie pe pâine. Cum a făcut-o dintotdeauna cu „operele caritabile” pe care le-a întreprins, după cum se poate foarte bine într-o bună parte din materialele publicate de „Agenția de știri” Basilica și Ziarul Lumina.

 

Greaua moștenire a Maicii Tereza

Nemții de la ARD au difuzat anul trecut, pe 25 august, un reportaj de 45 de minute pe tema arhicunoscutei Maici Tereza din Calcutta, a.k.a. Agnes Gonxha Bojaxhiu. M-a bucurat că n-a fost realizat cu filtrul „aura divină 3X” pe obiectiv, nici editat cu prea obișnuita periuță de sensibilități bisericești. E un material în stil aproape hitchensian, care trece în revistă azilurile înființate de Maica Tereza la Calcutta, scoțând în evidență mizeria, nepăsarea și iresponsabilitatea existente acolo.

Îmi propusesem mai demult să fac operațiile necesare, dar n-am apucat din variate motive (alea obișnuite: ba n-am avut chef, ba am avut altceva de făcut, ba am uitat de film etc.). Acum am apucat în sfârșit să-mi fac un pic (un pic mai mult, de fapt!) de timp, și voilà: am făcut în sfârșit titrarea în română.

Filmul este, după cum se poate vedea, cocoțat pe Youtube. Din cauza restricțiilor nenilor de la Youtube (max. 15 minute pentru fiecare filmuleț pentru cine n-are chef să le dea bani; și eu n-am), a trebuit să tai filmul  în trei bucăți. Cine ține neapărat să-l vadă „în original”, o poate face la http://bit.ly/mt-mediathek (deși nu prea văd care-ar fi rostul). ((Filmul nu mai este disponibil pe situl Mediathek.)) De asemeni, din motive neelucidate (posibil să fie tot vina celor de la Youtube), a trebuit să elimin „ș” și „ț” din subtitrarea de pe Youtube. Pentru cine vrea să descarce filmul ca să-l folosească cu un player „normal”, am atașat o arhivă .zip cu cele trei subtitrări în format .srt (și cu toate diacriticele la locul lor).

Cu siguranță am mai făcut și greșeli prin titrări. Sorry, n-am mai avut nervi și de corectură.

(Dacă nu apare automat subtitrarea, folosiți butonul ăla cu „CC” pe el.)

Câteva detalii:

  • Reportajul-documentar a fost difuzat de canalul german ARD pe 25 august 2010. (Am scris deja asta, nu?)
  • Realizatori: Michael Busse și Maria-Rosa Bobbi.
  • Pagina emisiunii, pe situl DasErste: http://bit.ly/mt-daserste (în germană) ((Se pare că nici pe situl Das Erste nu mai apare emisiunea.))
  • Sursa, pe situl ARD Mediathek: http://bit.ly/mt-mediathek (în germană) ((ref:1))

Pentru cine e interesat:

  • Download-ul l-am făcut de pe bit.ly/mt-mediathek ((ref:1)) cu un program numit Mediathek, făcut anume pentru arhivele TV nemțești.
  • Compresarea filmului am făcut-o cu Xilisoft Video Converter (care are darul să nu-mi facă nici nervi nici probleme, o chestie destul de ieșită din comun pentru un softuleț de genul ăsta).
  • Îmbucătățirea am făcut-o cu VirtualDub (cred).
  • Subtitrarea (atât pentru transcrierea în germană, cât și pentru traducerea ulterioară) am făcut-o cu VisualSubSync, un softuleț care merge excelent și nu multe din bubele-n cap pe care le au altele (inclusiv cea mai mare parte a softurilor așa-zis „profesionale”).

Ca să fie o treabă făcută ca la carte, ete ca bonus și documentarul-anchetă Hell’s Angel făcut în 1994 de – cine altul? – jurnalistul cu stilul cel mai hitchensian dintre toți, Christopher Hitchens:

Și, ca să rămânem oarecum pe aceeași lungime de undă, episodul Penn & Teller: Bullshit!  – Holier than Thou, dedicat, printre alții, Maicii Tereza (acei „alți” sunt Mahatma Ghandi și pe Dalai Lama):

Nu știu voi, dar mie filmulețele astea îmi mai taie greața provocată de siropurile religioase care se văd toată ziua, peste tot.

Hasta la vista, baby!

Parteneriatul dintre stat și BOR: încă un pas pe drumul spre ROR

Acu’ două zile, pe 8 martie, Parlamentul a pus bomboana pe coliva serviciilor sociale în România, în Camera Deputaților fiind aprobată cu o majoritate covârșitoare (254 voturi pentru, 7 contra și 5 abțineri) ceea ce acum se numește Legea privind parteneriatul dintre stat și culte în domeniul serviciilor sociale. Așa cum a fost adoptată, și cu efectele care se pot deja întrezări, această lege pare să fie o altă fază a perioadei de tranziție în care ne aflăm – tranziția de la RSR la ROR.

Care este de fapt rostul acestei legi? Nu neg că la capitolul „servicii sociale” România stă destul de prost. Însă, cum au semnalat și alții (inclusiv Guvernul, în „punctul de vedere” comunicat Parlamentului pe 19 februarie 2010 – v. fișierul PDF atașat), existau deja prevederi care tratau problema serviciilor sociale în toate aspectele relevante – organizare, finanțare, încurajare etc. Nu exista un vid legal în domeniul ăsta, chiar din contră.

De ce „parteneriat între stat și culte” și nu între stat și ONG-uri la modul general? Nu de alta, dar contextul este că România nu are o religie oficială, iar statul „nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii” niciunei religii (cel puțin așa se spune în Constituție și în Legea cultelor nr. 489/2006).

Mai mult de-atât, ce-i face pe legiuitorii noștri să-și imagineze că „parteneriatul” cu biserica ar rezolva problemele care există? Ce-i face să creadă că BOR este capabilă să administreze fondurile și serviciile mai eficient decât se face la ora actuală? Mai ales în condițiile în care BOR a devenit, în ultimul deceniu, un sac fără fund tot mai mare și mai adânc pentru bani de la buget? Vorbim, nu-i așa, de aceeași BOR care, în condițiile în care ia partea leului din bugetul pentru culte și se laudă pe toate drumurile cu activitățile sale (așa-zis) filantropice, a reușit performanța să se claseze în spatele asociației Caritas a Bisericii catolice în ceea ce privește filantropia. De aceeași BOR care a cerut 20 de milioane de la buget (ca aperitiv) pentru Catedrala Mânuirii Banului, la numai câteva luni după ce se bătea cu cărămida-n piept în comunicate oficiale că toate costurile vor fi suportate din credite bancare ce vor fi (chipurile) rambursate din donații. De aceeași BOR care doar ca „suplimentare” de fonduri a primit de la buget mai mulți bani decât tot restul fondurilor destinate celorlalte culte.

De ce-și închipuie legiuitorii noștri că BOR ar fi un partener potrivit al statului în privința serviciilor sociale? BOR, cu istoria de incompetență în administrarea de fonduri și servicii pe care o are. Cu istoria de obscurantism, discriminare, marginalizare a nonconformiștilor, xenofobie, homofobie, antifeminism, antisemitism, îndoctrinare pe orice căi, înșelăciune, minciună și abuzuri de tot felul pe care o are?

„Culte” sau BOR?

Știu, știu… În lege scrie „culte”, nu „Biserica Ortodoxă Română”. Dar hai să nu ne ascundem după deget!

O chestie ar fi că partea leului din orice finanțare a „cultelor” o ia de fapt BOR. De regulă în virtutea faptului că 87% din cetățenii României au figurat ca fiind ortodocși la ultimul recensământ.

O altă chestie ar fi că echivalența „culte = BOR” e transparentă, pentru cine e capabil să citească printre rânduri, până și în discursul neoficial de acum al susținătorilor legii. În actele oficiale se scrie „culte”; pe lângă ele, se vorbește de „biserică” – și adesea se înțelege „Biserică” (cu majusculă – cum, de exemplu, apărea în clar pe blogul Ralucăi Țurcan, una din inițiatoarele proiectului).

Formularea „culte” e de ochii lumii – politicienii noștii tot poala popii ortodoxe o pupă, nu pulpana predicatorului reformat sau papistaț, nici chipaua rabinului.

Resurse

Parcursul proiectului de lege prin Parlament poate fi consultat pe situl Camerei Deputaților – aici.

Legea a fost analizată mai pe larg și mai bine decât am făcut-o eu în multe locuri din blogosfera românească. Dintre siturile pe care le urmăresc, am găsit comentarii la:

Și mai multe surse se pot găsi consultând oracolul zeului Google.

Reacția isterică a BOR la campania ASUR

Am citit răspunsul Patriarhiei BOR la comunicatul ASUR privind campania „Stop îndoctrinarea religioasă în școli” încă de marți seara, când mi-a aterizat pe fluxul RSS de la Basilica.ro. De atunci l-am mai recitit de câteva ori, ca să-mi dau seama în ce fel corespunde imaginii unei organizații care se declară a fi păstrătoarea Adevărului (cu majusculă, neapărat) și autoritatea ultimă în probleme de moralitate – o organizație care pretinde respect și ascultare, în pretinsa ei poziție de intermediară și mesageră a divinității. Nu corespunde defel.

Laitmotivele din răspunsul BOR sunt cam aceleași cu care ne-a obișnuit de ceva timp încoace:

  • punerea semnului de egalitate între spiritual și religios (respectiv între spiritualitate și religiozitate); între „educație religioasă” și moralitate;
  • punerea semnului de egalitate între secularism și comunism (cu catalogarea ASUR ca fiind „continuatoarea procesului de «ateizare prin informare» pe care comunismul l-a propus”);
  • demonizarea secularismului promovat de ASUR ca fiind „umanism antireligios” (ba chiar „fundamentalism antireligios”) –, „vădit anticreștin”, intoleranță și exclusivism;
  • pretenția că valorile propuse la disciplina religie (a se citi „în interpretarea ortodoxă”!) ar fi „valori spirituale și morale” care „stau la baza culturii europene și naționale”; cu sugestia că în lipsa orelor cvasi-obligatorii de religie din școală elevilor cumva le-ar fi interzis accesul la ele;
  • sugestia că eliminarea religiei ca materie (cvasi) obligatorie în școală e totuna cu o interdicție privind educația religioasă.

Ideile acestea sunt repetate iar și iar, insistent, de-a lungul întregului document. Un document care începe cu un citat el însuși relevând, după cum am mai spus, o discriminare pozitivă, anticonstituțională, în favoarea „cultelor recunoscute de stat”, și se termină cu citarea art. 26 alin. (3) din DUDO („părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor”), având nerușinarea să sugereze că dreptul acesta de prioritate ar fi respectat în aranjamentul actual. Să ne înțelegem: în situația în care școala (sau dirigintele, sau directorul școlii, sau cine mama naibii ia decizia) înscrie din oficiu un copil la o anumită oră de religie, iar părintele trebuie mai apoi să umble cu miloaga cu cereri la direcțiune pentru a schimba această „alegere”, nici prin vis nu mai poate fi vorba de vreo prioritate a părintelui.

Spuneam că imaginea care se desprinde din acest răspuns nu corespunde defel cu cea pe care vrea s-o proiecteze BOR. Corespunde, în schimb, cu aceea a unei organizații care își susține ideologia și acțiunile prin orice mijloace. Și, pentru că ideologia respectivă este găunoasă și pute a totalitarism, mijloacele acestea sunt pe măsură. Rar mi-a fost dat să citesc un ghem atât de dens de deformări, jumătăți de adevăruri și minciuni sfruntate, cimentate într-un amalgam mai lipicios de venin și noroi. Aproape fiecare paragraf al sus-numitului răspuns a constat din denigrarea și demonizarea secularismului, respectiv ASUR sau a ideilor promovate de aceasta, combinate cu afirmații și interpretări ale legii și limbajului comun care par desprinse dintr-o distopie orwelliană.

Replica Asociației Secular-Umaniste din România a atins doar câteva din problemele cele mai săritoare în ochi din numitul răspuns al Patriarhiei – după cum e cazul și cu articolașul ăsta al meu. Dincolo de acestea se află însă un întreg mod de gândire care nu este altceva decât un ecou al acelor zone întunecate ale istoriei și politicii unde  totalitarismul e norma, cu întregul lor arsenal demagogic – de la demonizarea celor care au o altă opinie la cenzură, îndoctrinare și distorsionarea ideilor de libertate și democrație.

În România, fenomenul s-a văzut foarte bine în perioada comunistă – o perioadă în care, în ciuda pretențiilor de martiriu ale BOR, ortodoxia a înflorit în țară. E adevărat că în școli nu existau orele de religie, dar nu era nici pe departe interzisă educația și practica religioasă, cum încearcă să sugereze BOR. Dacă ar fi fost interzise, evident n-ar fi existat „fabrici de popi” – seminare și facultăți de teologie ortodoxă, organizate în Republica Socialistă România, și finanțate de la bugetul de stat: actualul patriarh este absolventul unei astfel de „fabrici”, după cum putem afla din CV-ul său, laolaltă cu toți ierarhii BOR și o bună parte a popilor din țară. Dacă BOR ar fi fost atât de nedreptățită și abuzată cum pretinde, n-ar fi avut parte de favoruri și nu i-ar fi fost atribuite imobile și terenuri care aparțineau altor culte, așa cum s-a întâmplat – imobile și terenuri pe care acum refuză, bineînțeles, să le restituie. Dacă clericii ortodocși – din nou, în frunte cu patriarhul și restul ierarhilor – ar fi fost dizidenți persecutați de securitate așa cum pretind, n-ar avea motive să se opună din răsputeri deconspirării colaboratorilor securității din rândul BOR.

Unde nu le iese acum întrutotul socoteala este micul amănunt că nimeni nu mai are monopolul informațiilor în România. În ciuda faptului că li se acordă disproporționat de mult timp de antenă la posturile radio și TV naționale (plătite, adică, de la bugetul unui stat care de ochii lumii se pretinde a fi secular), și în ciuda faptului că prea mulți din politicieni au pupatul poalelor popii pe agenda zilnică (lucru care se poate vedea în mass-media și în Parlament, și s-a reflectat în multe din legile ultimului deceniu), nu au cum să amuțească vocile care le critică poziția. Nu au mijloacele de a le face neauzite, nici de a le vârî pumnul pe gât. Ceea ce nu înseamnă, bineînțeles, că n-au încercat; doar că n-au reușit întotdeuna.

Din fericire. Pentru că dacă am avea legile construite după dorința BOR, am fi un fel de versiune ortodoxă a Iranului; sau a RSR, cu Biserica ținând locul Partidului.

Vicii ale prevederilor legale privind predarea religiei în școală

Legea educației naționale nr. 1/2011 ((LEN fost adoptată de Parlament pe 14 decembrie 2010, după ce Guvernul și-a asumat răspunderea pe 28 octombrie2010,  și promulgată de președinde pe 5 ianuarie, cu nr. 1/2011)) a fost adoptată practic fără a fi supusă unei dezbateri în Parlament ((Detalii și documentele în cauză se pot găsi pe situl Camerei Deputaților.)), prin asumarea răspunderii Guvernului ((Potrivit art. 114 din Constituție, un proiect de lege pentru care guvernul își asumă răspunderea este adoptat automat, cu modificările propuse de Parlament și acceptate de guvern, dacă Guvernul nu este demis prin moțiune de cenzură introdusă la cel mult 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.)), trecându-se peste două sesizări de neconstituționalitate venite, una din partea a 108 deputați PSD, PC și PNL, cealaltă din partea Președintelui Senatului, Mircea Geoană ((ref:2)). Motivația oficială a acestei proceduri a fost, presupun (nu mi-am dat osteneala să caut și este, oricum, irelevant), urgența cu care se impunea adoptarea unei noi legi a învățământului, în condițiile în care vechea lege era considerată inadecvată (aceasta este cauza oricărei schimbări legislative, nu-i așa?).

Adoptarea în pripă, însă, și fără o discuție detaliată a unei legi cu consecințe atât de profunde asupra învățământului în ansamblul său, după două decenii în care s-a tot fușărit pe ici pe colo – mai peticind câte-o gaură, mai adăugând câte-un zorzon inutil –, nu prea are cum să fie de bun augur. Nu contest nevoia reformării legislației în domeniul învățământului, dar înlocuirea unei legislații defectuoase cu alta la fel de (sau și mai) defectuoasă nu este o soluție, ci doar o sursă de noi probleme care vor trebui să fie adresate ulterior.

Nu contest existența unor prevederi benefice (ca exemplu, cele referitoare la incompatibilități, cumul de funcții sau destinate a pune o piedică nepotismului). Dar acestea nu pot servi de contragreutate unor alte prevederi a căror caracterizare variază de la „discutabil” (pensionarea obligatorie la 65  de ani, de exemplu) la „dezastruos” (prevederile privind studiul religiei) și destul de numeroaselor contradicții ale Legii cu sine însăși, alte legi, Constituția și dreptul internațional.

Lăsând la o parte detaliul că un an în plus sau în minus în care învățământul să funcționeze după vechea lege nu face cine știe ce diferență, rezultatul a fost unul singur: legea a fost adoptată în forma prezentată de Guvern fără a discutată, cu toate consecințele care decurg de aici. Unele dintre prevederile ei au fost contestate din primul moment în care a fost făcută publică propunerea legislativă, dar aceasta „a trecut” în ciuda acestora și a celor două sesizări de neconstituționalitate al căror obiect l-a făcut.

Printre prevederile cu bube-n cap din noua Lege a învățământului educației naționale (care-i diferența?) sunt și cele privind predarea religiei în învățământul public preuniversitar. (Ăla pentru muritorii de rând, nu liceele teologice… Ca să nu nu zică nimeni că aș căuta nod în papură legându-mă și de fabricile de popi subvenționate de la buget. Ce puțin, nu în articolul de față.)

Inconsistențe interne ale LEN cu privire la religie

În primul rând, avem inconsistențele interne ale Legii nr. 1/2011 în ceea ce privește religia. Astfel, pe de-o parte avem prevederile art. 18 din Lege:

(1) Planurile-cadrul ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. […]

(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Această introducere a a materiei Religie, în lumina prevederii că profesorii de religie trebuie „abilitați” în funcție de poziția cultelor religioase, este sinonimă cu introducerea îndoctrinării religioase în curriculumul școlar.

Art. 3 al aceleiași legi, prevede:

(1) Principiile care guvernează învățământul  preuniversitar […] din România sunt:

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

precum și cu art. 7, care prevede:

(1)  În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise […] activitățile de natură politică și prozelitismul religios.

Lăsând la o parte orice fel de sensuri peiorative, conotații și metafore legate de termenii „îndoctrinare” și „prozelitism” ((Acești termeni nu sunt definiți explicit în lege și, ca atare, se consideră a fi folosiți în sensul lor comun, care este în uz și apare în dicționarele limbii române, inclusiv DEX.)):

  • predarea confesională a religiei, în conformitate deci cu normele/dogmele unei confesiuni, constituie îndoctrinare religioasă în sensul cel mai simplu și mai de bază al cuvântului;
  • tentativa de îndoctrinare a elevilor, concretizată faptul de a fi înscriși „din oficiu” la orele de religie (și nu în urma unei cereri sau alegeri explicite a lor sau părinților lor) și coroborată cu cerința unei proceduri extraordinare pentru a nu lua parte la aceste ore, constituie prozelitism religios în favoarea cultului ales pentru clasa din care face parte elevul în cauză (cel mai adesea fiind vorba de BOR, bineînțeles).

Ca atare, prevederile art. 18 privind studiul religiei în școală se află în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. n) și ale art. 7 alin. 1).

Ca să fiu puțin mai optimist decât ar fi cazul (ținând cont de ce alte imbecilități au trecut prin Parlament și de câți dreptcredincioși de paradă sunt printre parlamentarii noștri), vreau să cred că această contradicție ar fi fost pusă în evidență în cadrul discuțiilor purtate în parlament asupra proiectului LEN introdus de Guvern. Sigur, cum stau lucrurile, speranța asta a mea rămâne la nivelul de speculație dat fiind că n-a avut loc niciun fel de dezbatere pe marginea proiectului ((ref:1)).

Alte dispoziții legale

Dintre alte legi care ar putea intra în contradicție cu LEN, în ceea ce privește predarea religiei, m-am uitat doar la prevederile cele mai evident relevante: Legea cultelor nr. 489/2006 ((Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 11 din 08 ianuarie 2007; poate fi găsită aici.)) și Legea fundamentală, a.k.a. Constituția României.

Contradicții cu Legea cultelor

Lăsând la o parte lipsurile proprii ale Legii nr. 489/2006, dintre care una este ideea dominantă că toți trebuie să aparțină unei religii și trebuie să aibă parte de „educație religioasă” (termenul folosit în limba legaleză pentru „îndoctrinare”), una din prevederile LEN intră în contradicție flagrantă cu una din prevederile Legii cultelo. Astfel, art. 18 alin. (2) din LEN prevede:

La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.

Înafară de aspectul oarecum sensibil, și deja atins în treacăt, al cerinței unui demers extraordinar pentru a evita îndoctrinarea religioasă în doctrina cultului ales de școală/diriginte, această prevedere se bate cap în cap cu art. 3 alin (2) din Legea cultelor nr. 489/2006:

… [C]opilul care a împlinit 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

Carevasăzică, minorii care au împlinit 16 ani pot să-și aleagă singuri religia (cf. Legii cultelor), dar nu pot să studieze religia pe care și-au ales-o (cf. LEN), decizia aceasta rămânând în continuare la latitudinea părinților. (Asta chiar și în situația ideală în care nu i se pun bețe-n roate la școală în momentul în care dorește să renunțe la orele de religie.) … Și nu pot, bineînțeles, nici să opteze să nu studieze nicio religie, în cazul în care asta e alegerea lor.

Aceasta ar fi, cum ziceam, contradicția cea mai săritoare în ochi. Mai rămâne și micul amănunt legat de prevederea primului articol din Legea cultelor:

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale […]

Sigur, nu poate fi constrâns. Dar se pot face presiuni punându-l în fața unui fapt împlinit (înscrierea din oficiu la ora de îndoctrinare religioasă) și cerându-i să facă demersuri extraordinare pentru a i se respecta dreptul enunțat.

Mai există apoi enunțul de principiu din art. 9:

(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fața legii și autorității publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

Neutralitatea aceasta a statului este încălcată în momentul în care în școlile de stat/publice sunt promovate ideologii religioase; cu atât mai mult cu cât promovarea aceasta se face preferențial – indiferent de criteriile pe baza cărora se decid preferințele.

Includerea orelor de îndoctrinare religioasă în trunchiul comun al curriculumului școlar constituie în sine un privilegiu și un favor acordat doar cultelor „recunoscute” de stat ((Art. 18 alin (1) și alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011.)); În plus, în lipsa unor dispoziții exprese, alegerea cultului promovat rămâne de facto la latitudinea școlii, care poate alege să ignore orice relație între religia declarată a elevilor și ideologia religioasă impusă în orele de religie. În ciuda precizării explicite din lege că astfel se asigură elevilor „dreptul constituțional de a participa la ora de religie” ((Art. 18 alin. (1): «Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat […] li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie […].»)), este profund neconstituțională însăși limitarea acestui drept doar la „elevii aparținând cultelor recunoscute de stat”.

Constituția României

Chiar dacă nu am găsit contradicții directe și explicite între prevederile din Legea educației și Legea fundamentală, felul în care este promovată îndoctrinarea religioasă  în LEN se află cel puțin în disonanță cu prevederile art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței, care declară:

(1)  Libertatea […] credințelor religioase nu [poate] fi îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Chiar dacă nu este încălcată direct și explicit această prevedere a Constituției, în sensul că elevii nu sunt obligați să participe la ore de îndoctrinare religioasă, presiunea exercitată prin înscrierea din oficiu la aceste ore și piedicile puse în calea renunțării la frecventarea lor sunt ele însele forme de constrângere.

Un drept (în speță, dreptul individului de a urma sau nu o credință și de a nu fi îndoctrinat contra voinței sale) este și trebuie să fie recunoscut ca atare – fără a fi cerșit, fără să fie nevoie de demersuri extraodinare pentru a cere respectarea lui. Altfel, încetează a fi un drept și devine un privilegiu.


Ca notă de sfârșit: am abordat situația doar perspectiva elevului din învățământul preuniversitar de stat. Tabloul general este, evident, mai larg, și include contradicții cu alte legi și norme de drept comun, prin care se încalcă presupusa și declarata neutralitate a statului față de culte și se discriminează pe baza religiei sau în funcție de poziția unui anumit cult.

În particular, prin prevederile art. 18 alin. (3) ((Art. 18 alin. (3) din LEN nr. 1/2011: «Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)) din Lege, se discriminează pe baze religioase (în funcție de poziția unui cult religios) împotriva cadrelor didactice care predau religia în școli. Astfel, în situația în care cadrele didactice sunt angajate și pot fi concediate pe criterii care nu țin de calificările și performanțele lor didactice, ci de părerea și regulile interne ale unui cult, ne aflăm în situația unei discriminări clare și explicite pe motive religioase și a unei alte încălcări a principiului neutralității față de religii a instituțiilor statului.

Problema fundamentală cu predarea religiei în școli

Este îndoctrinare religioasă cvasi-obligatorie.

Religia se predă confesional ((Art. 17 alin. 2: «Disciplina Religie poate fi predata numai de personalul didactic […] abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului si cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)). Nu ca educație despre religie (cum ar fi cazul dacă s-ar preda ca istoria religiilor sau religie comparată, care este abordarea din unele țări în care se predă religia în școală), ci din perspectiva unilaterală și îngustă a – în majoritatea covârșitoare a cazurilor – religiei ortodoxe. Cu dogmele, tradițiile și credințele ortodoxe prezentate ca adevăr imuabil și etern. Cu tabuurile și regulile bisericești prezentate ca norme sociale absolute. Cu noțiunile inepte de „păcat” și „virtute” ale religiei prezentate ca norme morale și etice indiscutabile.

Acest mod de predare al religiei este implicit în Legea educației nr. 1/2011, și este dictat de felul în care este introdusă religia în planul de ore (ca disciplină făcând parte din trunchiul comun ((Art. 17 alin. 1: «Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.»)) pe tot parcursul învățământului preuniversitar), de conținutul orelor de religie și de felul în care sunt selecționați profesorii – ultimele două rămânând la cheremul popimii ((ref:1)).

De aici decurge promovarea în școală de idei și uzul de proceduri care nu-și au locul în epoca modernă, sub pretextul că sunt „adevăruri de credință” indiscutabile:

  • folosirea terorii ca instrument educativ;
  • promovarea discriminării și segregării copiilor în grupuri determinate de religia lor (sau, mai bine zis, de religia părinților lor!);
  • inducerea unor perspective etice și morale contrare principiilor fundamentale ale drepturilor omului și generatoare de segregare socială, etnică și culturală;
  • tocirea spiritului critic al copiilor;
  • inducerea confuziei cu privire la conținutul materiilor studiate
  • promovarea ideii că valoarea de adevăr a unor afirmații se schimbă în funcție de clubul religios la care sunt înscriși copiii (respectiv părinții lor).

Toate acestea sunt inerente predării confesionale a religiei în școală pentru că sunt parte integrantă a dogmelor religioase și a modului în care este abordată perspectiva religiei: nu printr-o prezentare obiectivă și neutră a conținutului acesteia (cum ar fi în cazul unor ore de istoria religiilor sau religie comparată), ci prin prezentarea cu valoare de adevăr a tuturor afirmațiilor explicite și implicite ale dogmelor și tradițiilor unei anume confesiuni.

Contraargumentul conform căruia „copiii nu sunt obligați să studieze religia” este lipsit de valoare și de o ipocrizie străvezie în lumina prevederilor privind studiul religiei și a procedurilor prin care acestea se aplică. Prin înscrierea din oficiu a elevilor la orele de religie, elevii și părinții sunt puși în fața unui fapt împlinit, spre deosebire de situația în care cei interesați s-o facă ar trebui să opteze explicit pentru studierea religiei. Aceasta este cu atât mai mult o problemă cu cât părinții adesea nu sunt informați de opțiunea de a retrage copilul de la orele de religie, sau li se prezintă așa-zise argumente în care educația religioasă este echivalată cu educația etico-morală.

ASUR lansează campania „Stop îndoctrinării religioase în şcoli!”

Asociaţia Secular-Umanistă din România a lansat, pe 10 februarie a.c., campania „Stop îndoctrinării religioase în şcoli!”.

Pentru că Polymnia m-a lăsat cu ochii-n soare și-n prada Furiilor, o să mă mulțumesc să câteva fragmente din materialul publicat pe blogul ASUR.

Câteva cuvinte despre Legea educației naționale nr. 1/2011, proaspăt promulgată:

Prevederile Legii 1/2011 în privinţa predării religiei in şcoli vin în contradicţie flagrantă cu Constituţia României, cu Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (272/2004), cu Codul Muncii şi chiar şi cu Legea Cultelor (489/2006):

  • lipsa unui mecanism de înscriere voluntară, pe baza unei decizii informate a părinţilor şi a elevilor, instaurează obligativitatea de facto a studierii Religiei în şcoală, fapt ce violează art. 29 al. (1) din Constituţie
  • Prevederea conform căreia se poate solicita ca elevul să nu frecventeze orele de Religie este insuficientă în condiţiile în care, în practică, şcolile, din motive administrative, sînt extrem de reticente în a informa elevii şi părinţii şi de a accepta o astfel de opţiune. Trebuie menţionat şi că prevederile actualei legi sînt mai restrictive decît cele din anterioara Lege a învăţămîntului (84/1995), care recunoştea dreptul elevilor şi părinţilor de a alege religia şi confesiunea
  • includerea din oficiu a elevilor la orele de Religie, fără a se ţine cont de opinia lor, încalcă art. 24 al. (1) şi art. 25 din Legea drepturilor copilului (272/2004)
  • interzicerea dreptului la opţiune pentru elevii care au împlinit 16 ani este în contradicţie evidentă cu art. 3 al. (2) din Legea Cultelor (489/2006)
  • introducerea obligativităţii unui aviz din partea cultului la angajarea profesorilor de religie, pe lîngă accentuarea caracterului confesional al orelor de Religie, încalcă flagrant prevederile art. 5 din Codului Muncii

Maniera actuală de predare a religiei corespunde perfect definiţiei îndoctrinării:

  • predarea se face de o manieră confesională, oferindu-se o singură viziune asupra fenomenului religios
  • se urmăreşte izolarea copiilor de orice concepţie alternativă prin sfaturi de genul “Să ne alegem prieteni credincioşi!” sau prin catalogarea drept “păcătoşi” a celor “care cred altfel decât ne învaţă Biserica Ortodoxă”
  • profesorii de religie fiind la cheremul cultului respectiv (şi al structurii teritoriale locale în special), trebuie să respecte întru-totul dogma bisericească; în caz contrar li se poate retrage avizul şi îşi pierd automat locul de muncă

Chiar dacă din punct de vedere strict legal părinţii işi pot, teoretic, retrage copiii de la orele de religie, în lipsa unor instrucţiuni clare de aplicare, această prevedere este dificil de pus în practică la nivelul şcolilor. De cele mai multe ori, orele de religie fiind plasate în mijlocul zilei, administraţiile şcolare ar trebui să poată oferi copiilor care nu participă la Religie alternative educaţionale, lucru pentru care nu sînt, de obicei, pregătite. Mai mult, lipsa unei politici clare în această privinţă deschide calea abuzurilor şi riscului de ostracizare a copiilor în cadrul colectivului şcolar.

Pe situl pomenit se poate găsi, bineînțeles, și textul pe care eu nu l-am inclus aici, alături de fotografii ale panourilor amplasate în București, în vecinătatea Cotroceniului, Parlamentului și Patriarhiei.

Deşteaptă-te române!

… din somnul cel de moarte

Am impresia că aceasta este singura parte care are vreo legătură cu realitatea din tot imnul nostru naţional. Restul este însă emblematic pentru mania persecuţiei şi credulitatea cronică ce bântuie pe la noi. Acest prim vers ar trebui o bună parte a conaţionalilor noştri să-l scrie CU LITERE MARI pe o coală de bloc de desen MARE (mai greu de găsit, dar asta e altă poveste) şi să şi-l lipească undeva la vedere, să-l citească şi să-l repete de ‘şpe ori pe zi, până le intră în cap!

Trezeşte-te române! Prea înghiţi pe nemestecate, nu porumbei, ci de-a dreptul balene zburătoare!

Thou shalt not 666!

Acum este în mare vogă mania (declanşată în principal de „părintele” Iustin Pârvu, un călugăr ignorant, rupt de realitate şi probabil şi senil) cu „semnul fiarei” şi 666 în paşapoartele biometrice şi cipuri şi alte cele. Problema cea mare a cipurilor este, se pare, prezenţa în vreun fel, a numărului 666, presupusul „număr al fiarei” din Apocalipsa lui Ioan (şi zic presupusul pentru că, după unii, şi cu argumente destul de solide, numărul din cartea biblică ar fi 616).

Popa pomenit argumentează undeva într-unul din discursurile lui că „niciunul din producătorii de cipuri n-a dovedit” că numărul 666 e absent din cipurile respective.

Am o veste proastă pentru maniacii anti-666: Numărul 666 este cu siguranţă folosit în vreun fel cel puţin de-o parte din cipurile respective. La fel cum este cu siguranţă folosit în telefoanele mobile şi calculatoare şi cam orice aparatură electronică. Şi apare cu siguranţă şi pe o parte din codurile de bare, în orice bază de date. Şi pe biletele de autobuz, şi pe facturi şi chitanţe şi pe câte o bancnotă din fiecare mie. Şi în  bilanţurile contabile anuale. Şi în general peste tot unde se numerotează sau înseriază ceva – în general peste tot unde se lucrează cu numere.

Cred şi eu. Pentru matematică şi pentru informatică şi pentru orice programator, 666 este doar un număr natural oarecare, aflat între 665 şi 667 – şi cu o însemnătate la fel de specială ca acestea două; adică în nici un fel specială. Care ar fi soluţia? Să scoatem din mânecă o a 11-a poruncă care să glăsuiască „Nu vei folosi numărul 666 în matematică” şi s-o promovăm la rang de lemă fundamentală alături de Axioma lui Euclid?

Cipuri biometrice, paranoia şi Big Brother

O altă componentă a delirului este că „nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apocalipsa 13), semnul fiind identificat cu aceste cipuri,  şi altele asemenea.

Să ne înţelegem, în cipurile respective vor fi înregistrate date care erau deja înregistrate, dar în altă formă (mai uşor de falsificat, printre altele). Cine a avut până acum un paşaport în mână poate a observat că se trecea acolo înălţimea şi culoarea ochilor (ultimul detaliu fiind, presupun, un arhaism de pe vremea când se foloseau fotografii alb-negru sau chiar dinainte, când în paşapoarte, sau echivalentul acestora, se trecea o descriere a titularului pentru că nu se inventase încă fotografia). Că vine codificată, eventual, şi amprenta digitală se datorează faptului că, spre deosebire de trăsăturile faciale şi semnătură, aceasta nu se poate falsifica; şi nici nu se poate fura (cum este cazul unei parole sau cod PIN).

Că la un moment dat e probabil ca documentele „electronice” să devină norma, pentru ca mai apoi să fie singurele acceptate, este doar un pas normal condiţionat de evoluţia tehnicii. La fel cum de aproape un secol încoace sunt obligatorii fotografiile color în paşapoarte (în ciuda obiecţiilor iniţiale, făcute cam în aceiaşi termeni). La fel cum documentele de identitate sunt, în general, obligatorii şi prezentarea lor condiţionează obţinerea unor drepturi, produse şi servicii.

Şi n-aş vrea să-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi folosite, iar fiecare ar putea declara că este oricine altcineva, şi face orice în numele acelui altcineva, fără ca nimeni să poată verifica identitatea personajului. Un astfel de sistem poate funcţiona într-o societate tribală sau, în general, într-o comunitate mică şi închisă: la bunica la ţară, unde dau câte 2-3 săptămâni pe an, îi cunosc pe toţi şi toţi mă cunosc pe mine; acasă, unde locuiesc de când m-am născut, ştiu numele cam a 1-2% din cocitadini şi mai cunosc vag, din vedere, încă, să zicem, 5%… şi e vorba de un oraş destul de mic, care nu ajunge nici la 100.000 de locuitori.

Care este temerea cea mare? Că autorităţile pot să te urmărească, să vadă unde te afli şi ce faci? Asta este o problemă doar dacă „autorităţile” au dreptul şi puterea să facă orice cu datele respective – exact fenomenul împotriva căruia există prevederile legale pentru protecţia informaţiilor personale şi a drepturilor individului: în variate legi, în Constituţie şi în tratatele internaţionale la care România este semnatară (şi care, conform Constituţiei, au putere legală egală cu a legilor interne… ba chiar mai mare, ţinând cont de prevederile Art. 20, unde se prevede că dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile sunt interpretate conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a tratatelor internaţionale).

Big Brother” era o realitatea în societatea comunistă, când (poate unii îşi mai amintesc) se trăia cu frica-n sân: nu care cumva să spui ceva „greşit” şi să audă „tovarăşii” (micuţii cu ochi albaştri, cum erau pe alocuri supranumiţi lucrătorii M.I. – nu cei de la miliţie, ci ceilalţi) sau variaţi „binevoitori”; nu care cumva să cunoşti vreo persoană „indeziderabilă” (şi asta era o vină, să cunoşti pe cineva cu „vederi greşite”). România „antedecembristă” era un exemplu bun de societate închisă şi controlată… pe vremea aceea n-ar fi fost cu siguranţă o problemă cipurile pe paşapoarte. Pentru simplul motiv că erau puţini „privilegiaţii” care aveau paşaport, şi şi mai puţini cei care ajungeau să-l folosească; şi, în plus, trebuia oricum predat la miliţie în termen de 24 sau 48 de ore de la întoarcerea în ţară (ţin minte că regula aceasta, tipărită pe coperta III a primului meu paşaport, eliberat în 1993 dar încă „de tip vechi”, m-a uimit).

„Semnul fiarei”?

Pe de altă parte, în acelaşi capitol al aceleiaşi cărţi biblice şi doar la un verset distanţă, este specificat: „pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte„. Aş pune o întrebare credulilor ortodoxoizi (deşi e probabil să rămână doar o întrebare retorică, date fiind capacităţile de a raţiona de care respectvii au dat dovadă): Chiar nu vedeţi nici o diferenţă între o bucată de hârtie plastifiată care se poartă în buzunar şi o parte a corpului? (De fapt, două părţi distincte ale corpului.)

Cu un pic de răbdare şi stăruinţă, cum ziceau şi alţii, poţi liniştit să găseşti 666 aproape oriunde. Cum ziceam, este un număr oarecare între 1 şi 1000 şi inevitabil apare explicit în orice listă secvenţială de numere, indiferent ce numerotezi. Dacă te mai pui să şi cauţi după el, interpretând numerologic orice-ţi pică în mână, cu atât mai mult o să-l găseşti.

Fir-ar să fie! Însuşi iniţiatorul paranoiei ăsteia colective „poartă semnul fiarei„:

P >A R I N T E L E I U S T I N P A R V U
7 1 9 9 5 2 5 3 5 9 3 1 2 9 5 7 1 9 4 3
7+1+9+9+5+2+5+3+5=46; 4+6=10; 1+0=1 9+3+1+2+9+5=29; 2+9=11 7+1+9+4+3=24; 2+4=6
Dar, „Părintele Iustin”= 1+11=12, deci 2×6 deci 6 6 6
Deci „Părintele Iustin Pârvu„, numerologic, ne dă „666„. Q.E.D.

Cui are de contestat interpretarea mea, îi adresez invitaţia de a-şi documenta mai întâi calificarea ca numerolog, de preferinţă cu o diplomă de doctor în numerologie eliberată de Sorbona sau Oxford!

Între timp, pe tărâmul realităţii…

Avem legi care ne protejează intimitatea şi care reglementează cine şi în ce măsură poate accesa datele noastre personale, respectiv ce poate face cu ele. Legile acestea pot fi perfectate, nu neg, dar soluţia nu este să ne ascundem într-o peşteră (sau într-o chilie, tot aia!). Soluţia este o legislaţie care să limiteze libertatea unui individ doar în punctul în care încalcă libertatea altuia. Parte a acestei soluţii este dezvoltarea de instrumente şi proceduri care să limiteze posibilităţile de a încălca libertatea unui individ, inclusiv prin eliminarea birocraţiei în măsura posibilului; sau, unde nu se poate elimina, folosirea de metode mai eficiente.

În condiţiile unei legislaţii adecvate, singurii care trag avantaje din imposibilitatea de a identifica corect o persoană sunt cei care îşi asumă identităţi false sau au interesul de a nu fi descoperiţi când fac ceva ilegal. Şi în condiţiile în care „ilegal” înseamnă o daună provocată cuiva, nu orice i se năzare unuia sau altuia.

Stocarea datelor personale pe cipuri nu este decât o metodă de a eficientiza comunicarea şi verificarea acestora unde şi când este nevoie să se facă aceasta.

Pe tărâmul fabulaţiei

Pe tărâmul fabulaţiei prosperă simbolomania şi tehnofobia. Şi ambele s-au manifestat din plin cu fiecare pas pe care l-a făcut societatea umană după descoperirea focului şi inventarea roţii. De fiecare dată când apare un element nou, o tehnică nouă, au existat grupuri care găseau tot felul de semne ascunse şi proroceau tot felul de nenorociri care se vor abate asupra noastră. În lumea creştină, „semnul fiarei” şi apelurile la Legea Divină au fost întotdeauna asociate cu orice nu era „tradiţional”. De fiecare dată făcute de încuiaţi ignoranţi… care de fiecare dată au nimeric ca nuca-n perete cu prevestirile lor.

Mania anti-cip care se manifestă acum la noi nu este altceva. Nu este principial diferită de obsesiile împotriva a orice a uşurat în vreun fel viaţa noastră, împotriva a orice a facilitat comunicarea şi deplasarea. S-au susţinut opinii asemănătoare împotriva tiparniţei lui Gutenberg, împotriva lunetei lui Galilei şi a motorului cu aburi al lui Watt. Sau, în vremuri mai recente, împotriva radioului („tranzistorului” mai apoi), televizorului, avionului, codurilor de bare, cardurilor de credit etc.

O propunere

Aş propune ca cine vrea să promoveze opoziţia la „cipurile biometrice” (am înţeles că deja vreo zece mii de imbecili au semnat lista), să iniţieze în paralel şi câteva liste care să ceară, din aceleaşi motive a:

  • Folosirii CNP-ului (ăla da semn al fiarei… aproape că nu mai există act oficial pe care să nu fie o rubrică în care să completezi CNP-ul)
  • Folosirii cardurilor, fie ele de debit sau de credit (doar pe Internet nu poţi cumpăra fără ele: clar, trebuie să ai semnul fiarei în mâna dreaptă ca să faci o achiziţie… şi îţi mai şi cere, ca confirmare, un grup de trei cifre scris pe spatele cardului, care, statistic, la un card din o mie, este tocmai 666…)
  • Anularea tuturor facturilor, bonurilor, bancnotelor, documentelor al cărur număr de serie se termină în 666 (sau unde 666 se poate obţine, prin vreo metodă, din numerele existente).
  • Modificarea tuturor programelor astfel încât, atunci când generează numere aleatoare (necesare pentru variate operaţii), să nu genereze 666; de asemeni.
  • Modificarea legislaţiei financiare astfel încât la o sumă care se termină în 666 să se adune sau scadă o unitate (că ar genera un haos total în finanţe e o problemă minoră).

Anti-cip şi pe messenger

Da, aproape uitasem… am primit aseară pe Y!M (de la unul care între timp a ajuns pe lista neagră de ID-uri blocate) următorul mesaj:

Un anunt ffoarte important pentru credinta noastra,Parintele Arhimandrit Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda incearca sa lupte pt credinta noastra si pt intimitatea noastra,Uniunea Europeana vrea sa ne faca pasapoarte cu cipuri biometrice ca sa contina toate in el,si dupa va urma sa ne pune cum au pus si la animale cerceii aia galbeni co codul de bare al satanei,asa vor face dupa acel pasaport ne vor pune cipuri ca la animale sa fim identificati cu acel cod al satanei,asa ca acesta este un semn de la dumnezeu ca trebuie sa luptam impotriva acelui cip,este venit de la Diavol,Grecia a strans semnaturi si si au iesit in starda si nu li sa pus acele cipuri,asa ca noi nu putem lupata pt credinta noastra!!!!!!Ganditiva cu acel cip ne dam viata in mainile diavolului se apropie Apocalipsa…

(Do I need to mention how much I love chain-letters?)

Incidental, mă întreb dacă cei care trimit mai departe (şi în general, cei care subscriu şi participă la campania asta panicardă) astfel de mesaje în care se pot număra pe puţin zece diavoli şi satane per una bucată frază ineptă şi agramată, au idee cu se ce mănâncă chestii precum „cip” şi „biometric”. Aş fi gata să bag mâna în foc (fără să mă ard!) că n-ar putea să expli
ce – nu ştiinţific, dar măcar coerent – noţiunile respective. Când deconectezi creierul şi înghiţi fără discernămânf orice gogomămie asociată de cineva cu „semn de la Dumnezeu” şi „credinţă”, în spiritul oilor Domnului (de a urma măgarul din fruntea turmei sau oaia cu talangă, indiferent unde se duce numita), informaţiile reale nu mai au niciun rost.