Tag Archives: imbecilitate

BOR ne oferă soluția pentru „dependența” de pornografie

Pornografia este o mare problemă, știați asta? Pardon, „o problemă mondială”. Iar „dependența” de pornografie un pericol, „maladia secolului XXI”! Sau invers, pornografia maladia secolului și dependența de porn o problemă mondială. Ceva de genu’ ăsta…

Ah, nu știați încă? Aflați acum. Cine vrea să cunoască detaliile exacte, poa’ să meargă pe situl Ziarului Lumina (nu, nu pun linkul), de unde-am cules știrea ((De fapt, mi-a aterizat pe fluxul RSS al ziarului. Mai arunc câte-un ochi pe el când îmi scade tensiunea prea mult – remediu excelent, cu efect instantaneu și garantat, nu ca vinul roșu, cafeaua și chimicalele inventate de Big Pharma, la ordinul Conspirației Mondiale Masono-Sionisto-Reptiliene, cu scopul de a ne extermina!)) despre conferința ținută miercuri, 9 februarie a.c. (ah, am pus totuși linkul) la Sibiu, taman pe tema asta. Participanții la conferință care, cum se îmtâmplă la mai orice conferință, au fără îndoială o vastă și bogată experiență în domeniul abordat au fost, după cum aflăm:

Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, conf. dr. Ciprian Streza de la facultatea amintită, Ciprian Onica, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR), filiala Sibiu, studenţi, liceeni, tinere cadre didactice din învăţământul sibian, precum şi alte cadre didactice de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Organizarea conferinţei s-a datorat parteneriatului dintre ASCOR Sibiu, Mitropolia Ardealului, facultatea sibiană amintită şi Asociaţia „Familia noastră”.

(Ce naiba, în România toate ONG-urile cu „familie” în denumire sunt din astea, ortodoxoide?)

Oh, lume selectă și bine intenționată, care și-a suflecat poalele ca să facă „prezentarea sistematică şi bazată pe studii necunoscute opiniei publice din cauza dezinteresului mass-media, a pericolelor fizice şi psihice pe care le are consumul de pornografie”! E de bine, nu? Cineva se mai ocupă și de pericolele reale care ne pasc – spre deosebire de cele imaginare, ca pandemii și alte boli, cutremure, corupție, inundații, șarlatani cu diplomă lăsați de capul lor să se joace de-a doctorii și alte forme de criminalitate etc.

Uite, o noutate am aflat-o deja: mass-media conspiră pentru a ține ascunse pericolele consumului de pornografie. Știți voi – violuri, pedofilie și păr în palmă! Probabil era vorba de mass-media din alte țări, că pe la noi abundă tot felul știri pe marginea basmelor apocaliptice ale unora sau maniilor puritano- cristo-fasciste ale altora.

Dar, din fericire, biserica și bisericoizii sunt pe baricade și vor lupta până la ultima suflare și la ultima picătură de sudoare, sânge și alte fluide corporale, pentru a păstra puritatea minților și ochilor noștri neîntinată de demonul pornografiei. De a ne apăra, în cuvintele fițuicii sus-numite, de „efectele fizice și psihice devastatoare pe care le are consumul de pornografie”. Despre acestea ar fi ținut o prelegere „oaspetele de seamă” (de ce naiba se simt datori redactorii ăștia bisericoși să folosească tot felul de formulări arhaico-ridicole?), un ilustru necunoscut pe nume Virgiliu Gheorghe.

Stop. Google time.

Autorul unei serii de carti despre efectele televiziunii asupra mintii umane:

  • Efectele televiziunii asupra mintii umane
  • Efectele micului ecran asupra mintii copilului
  • Stiinta si razboiul sfarsitului lumii. Fata nevazuta a tele-viziunii

Conferinţe

  • Manipularea magica si pericolul pornografiei
  • Formatarea si programarea creierului uman prin televizor
  • Efectele televiziunii şi ale internetului asupra sănătăţii mentale

Ah. Misticul suferind de conspiraționită, de se dă biofizician ((A nu se confunda Virgiliu Gheorghe, teolog prezentat ca biofizician pe unele bloguri ortodoxoide, cu Zeno Virgil Gheorghe (Simon) – chimist și biofizician, fost profesor de chimie fizică și biofizică la Universitatea de Vest și UMF Timișoara, fost director al Institutului de Chimie Timișoara și membru corespondent al Academiei Române și al Academiei de Științe Medicale din România din 1997, respectiv 1994.)),  delirează despre tot felul de pericole imaginare până face spume la gură (metaforic vorbind, bineînțeles) și e luat foarte în serios pe diverse situri ortodoxoido-conspiraționiste. De aia-mi părea cunoscut numele… l-a luat în răspăr și TLP în articolele Savanţi fantomă ai româniei – Expertul anti-porno (din 27 noiembrie 2010) și Poporul Român – Popor Superstiţios XII – Radio România (din 26 noiembrie 2010).

Resume.

Aflăm că ilustrul necunoscut oaspetele de seamă ar fi prezentat, fără îndoială din străfundurile imaginației sale sixsixsixiste, tot felul de numere date ca reprezentând consecințele consumului de pornografie în America, prefațate cu introducerea:

Sunt mii de articole, studii şi cărţi dedicate acestui subiect. Există acolo mii de psihoterapeuţi şi costă enorm această terapie.

Și ce dacă sunt? Sunt și mii de articole și cărți dedicate ufologiei și mii de așa-ziși psihoterapeuți (kilu’ de diplome îl au, le lipsește altceva!) care tratează zecile de mii de presupuși răpiți de extratereștri. Sunt mii de articole și cărți dedicate astrologiei, chiro- și cartomanției, homeopatiei și restului de travestiuri cu pretenții de știință. Sunt mii de articole și cărți care și în ziua de azi propagă ideea primitivă și naivă că universul ar avea 6-10.000 de ani vechime – o întreagă industrie e dedicată răspândirii acestei superstiții. Aceeași industrie care face în bloc opoziție împotriva a orice înseamnă sex (sau reprezentare a acestuia; sau chiar discuție despre) înafara unei relații monogame eterne, consfințite ca atare de-un popă – cu poziții, circumstanțe și frecvență strict în conformitate cu părerea aceluiași popă.

Dar poate, știu și eu… bat câmpii? Poate că ilustrul necunoscut oaspetele de seamă a prezentat fenomenul, dincolo de numere inventate, dintr-o perspectivă mai ancorată în realitate:

Pornografia acţionează la fel ca heroina sau cocaina, producând dopamina, un neurotransmiţător care ajută la comunicarea dintre neuroni şi este implicat în toată activitatea umană pentru că mediază procesul de atenţie. În momentul în care te gândeşti la ceva, creşte nivelul dopaminei dacă te interesează şi scade dacă nu te interesează. Dopamina controlează comportamentul, atenţia. Atunci când omul vede un chip dezbrăcat, creşte valul dopaminei„, a spus Virgiliu Gheorghe.

(Ce mama dracu e aia „chip dezbrăcat”? Și cum faci să nu-l vezi? Ubli cu ochii închiși? Obligi pe toți să poarte mască oriunde se duc? A naibii pudibonderie cu eufemisme inventate pentru cuvintele cele mai banale și folosite!)

Pornografia e la fel ca heroina sau cocaina? Ce-mi plac metaforele astea împinse până-n pânzele albe! Dincolo de microscopicele obiecții că heroina și cocaina au efecte oarecum antagonice și mecanisme de acțiune diferite, și că dopamina împreună cu receptorii îs altă mâncare de pește, și că comparația este simplificată, forțată, greșită și ineptă într-o grămadă de feluri și așa mai departe… Care-i ideea?

Că orice îți reține atenția (sau te interesează; sau îți face plăcere) este un drog? De unde vine ideea asta imbecilă?

De unde ideea imbecilă că orice faci din proprie inițiativă, indiferent cât de rar sau de des (cu condiția s-o faci în mod repetat), înseamnă dependență? De unde ideea și mai imbecilă că dependența definită atât de imbecil este automat dăunătoare? Fucking slippery slope!

Dacă e s-o luăm după criteriile astea, suntem toți într-un pericol mortal, în fiecare secundă de trezie a vieții noastre. Toți avem chestii care ne interesează și ne plac, pe care le facem des (cel puțin o dată pe lună, ha-ha!) pe care le căutăm și cărora le simțim lipsa. Punem în aceeași categorie cu dependența de heroină și cititul cărților și ziarelor, ascultatul muzicii, mersul la film/club/bar/discotecă, vorbitul la telefon sau pe chat/messenger, jucatul de cărți/șah/biliard/FPS/MMRPG, joggingul, plimbatul câinelui, rosul unghiilor și scobitul în nas?

Soluția oferită de BOR

Buuun. Acum, după ce am stabilit că pornografia este pericolul major pentru societatea civilă, stabilitatea familiilor și securitatea statului, să vedem ce soluție inovativă și genială a găsit BOR. (Trebuie să fie inovativă și genială, altfel s-ar fi gândit deja altcineva la ea în miile de ani de când există pornografia!)

În intervenţia din timpul conferinţei, IPS Mitropolit Laurenţiu a amintit de canalele de televiziune şi radio, precum şi de publicaţiile Patriarhiei Române ca o alternativă la internet şi la programele periculoase pentru copii şi tineri.

Ha? Am văzut bine? Canalele TV și radio ale BOR ca alternativă la internet și „programele periculoase pentru tineri”. Poate-o fi o greșeală de culegere a cui a trântit textul pe pagina web. Să vedem mai departe:

„Există o strategie a Bisericii. Am luat atitudine şi discutăm mereu şi în Sfântul Sinod. Avem mijloacele noastre mass-media. În momentul în care avem un program de televiziune care este o alternativă la celelalte canale, problema se poate rezolva. Există canalul TV Trinitas unde se transmit slujbe şi programe folositoare pentru suflet”, a spus IPS Laurenţiu.

Ah, nu era o greșeală. Este chiar o strategie a Bisericii.

Fenomenală idee! Hip, hip, ura! (De 3 ori!)

Pentru a rezolva problema imaginară a pornografiei, cea mai bună soluție găsită de cele mai luminate minți ale ortodoxiei bisericești și laice din România a fost să… declare că problema e rezolvată (sau, mă rog, „se poate rezolva”) pentru că biserica are un canal TV.

Stau și mă întreb așa, într-o doară: Ăstora chiar nu le-a trecut prin cap că pe canalul lor se uită cine are chef să se uite? Adică, na – cam cum stă treaba cu orice canal TV. Americanii de care tot pomenea, zice-se, ilustrul necunoscut oaspetele de seamă au mii de canale TV și posturi de radio religioase, iar rezultatul este exact acela la care s-ar aștepta orice om întreg la minte: se uită la ele cine are chef să se uite.

Oh, dar nu! În universul paralel în care trăiesc pomenitele luminate minți (univers care nu are, după cum știm, nicio legătură cu ăsta de-aci), lucrurile stau altfel. Cine are chef de-un film erotic sau porno bineînțeles că telecomandește (telecomandează? telecomandă?) pe Trinitas TV să vadă un moș bărbos îmbrăcat ca boierii fanarioți vorbind într-o doară despre… ceva.  Cum să n-o facă, doar… „există alternativa asta”. La fel, bineînțeles, pentru posturi de radio, ziare și situri internet; și pentru orice tip de conținut, nu doar porn. Toți facem așa, nu? Doar „există alternativa asta”!

Uite, eu mai aseară am făcut așa. De… sâmbătă seara… singur și gripat… nu prea mi se arăta să ies, așa că frecat menta pe-aci. Am terminat o bucată de text ce-o aveam în lucru (deși mai putea să aștepte pentru că am deadline abia miercuri) și după aia mi-am zis să-mi spăl nițel ochii cu oarece pornache cu starurile preferate. Dar, pentru că „există alternativa asta”, nu-i așa?, am intrat întâi pe Youtube (nu prind Trinitas aici) și m-am uitat la toate filmele cu Justin Pârvu, apoi am citit un pic din Biblie…

Și uite așa am îndepărtat aseară de mine demonul pornografiei (și p-ălalalt, al dopaminei) și m-am sustras pentru încă o zi celui mai mare pericol care ne paște în secolul XXI. Sau boală. Sau ce-o fi.

Serios! Pe cuvânt de pionier.

Vicii ale prevederilor legale privind predarea religiei în școală

Legea educației naționale nr. 1/2011 ((LEN fost adoptată de Parlament pe 14 decembrie 2010, după ce Guvernul și-a asumat răspunderea pe 28 octombrie2010,  și promulgată de președinde pe 5 ianuarie, cu nr. 1/2011)) a fost adoptată practic fără a fi supusă unei dezbateri în Parlament ((Detalii și documentele în cauză se pot găsi pe situl Camerei Deputaților.)), prin asumarea răspunderii Guvernului ((Potrivit art. 114 din Constituție, un proiect de lege pentru care guvernul își asumă răspunderea este adoptat automat, cu modificările propuse de Parlament și acceptate de guvern, dacă Guvernul nu este demis prin moțiune de cenzură introdusă la cel mult 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.)), trecându-se peste două sesizări de neconstituționalitate venite, una din partea a 108 deputați PSD, PC și PNL, cealaltă din partea Președintelui Senatului, Mircea Geoană ((ref:2)). Motivația oficială a acestei proceduri a fost, presupun (nu mi-am dat osteneala să caut și este, oricum, irelevant), urgența cu care se impunea adoptarea unei noi legi a învățământului, în condițiile în care vechea lege era considerată inadecvată (aceasta este cauza oricărei schimbări legislative, nu-i așa?).

Adoptarea în pripă, însă, și fără o discuție detaliată a unei legi cu consecințe atât de profunde asupra învățământului în ansamblul său, după două decenii în care s-a tot fușărit pe ici pe colo – mai peticind câte-o gaură, mai adăugând câte-un zorzon inutil –, nu prea are cum să fie de bun augur. Nu contest nevoia reformării legislației în domeniul învățământului, dar înlocuirea unei legislații defectuoase cu alta la fel de (sau și mai) defectuoasă nu este o soluție, ci doar o sursă de noi probleme care vor trebui să fie adresate ulterior.

Nu contest existența unor prevederi benefice (ca exemplu, cele referitoare la incompatibilități, cumul de funcții sau destinate a pune o piedică nepotismului). Dar acestea nu pot servi de contragreutate unor alte prevederi a căror caracterizare variază de la „discutabil” (pensionarea obligatorie la 65  de ani, de exemplu) la „dezastruos” (prevederile privind studiul religiei) și destul de numeroaselor contradicții ale Legii cu sine însăși, alte legi, Constituția și dreptul internațional.

Lăsând la o parte detaliul că un an în plus sau în minus în care învățământul să funcționeze după vechea lege nu face cine știe ce diferență, rezultatul a fost unul singur: legea a fost adoptată în forma prezentată de Guvern fără a discutată, cu toate consecințele care decurg de aici. Unele dintre prevederile ei au fost contestate din primul moment în care a fost făcută publică propunerea legislativă, dar aceasta „a trecut” în ciuda acestora și a celor două sesizări de neconstituționalitate al căror obiect l-a făcut.

Printre prevederile cu bube-n cap din noua Lege a învățământului educației naționale (care-i diferența?) sunt și cele privind predarea religiei în învățământul public preuniversitar. (Ăla pentru muritorii de rând, nu liceele teologice… Ca să nu nu zică nimeni că aș căuta nod în papură legându-mă și de fabricile de popi subvenționate de la buget. Ce puțin, nu în articolul de față.)

Inconsistențe interne ale LEN cu privire la religie

În primul rând, avem inconsistențele interne ale Legii nr. 1/2011 în ceea ce privește religia. Astfel, pe de-o parte avem prevederile art. 18 din Lege:

(1) Planurile-cadrul ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. […]

(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Această introducere a a materiei Religie, în lumina prevederii că profesorii de religie trebuie „abilitați” în funcție de poziția cultelor religioase, este sinonimă cu introducerea îndoctrinării religioase în curriculumul școlar.

Art. 3 al aceleiași legi, prevede:

(1) Principiile care guvernează învățământul  preuniversitar […] din România sunt:

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

precum și cu art. 7, care prevede:

(1)  În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise […] activitățile de natură politică și prozelitismul religios.

Lăsând la o parte orice fel de sensuri peiorative, conotații și metafore legate de termenii „îndoctrinare” și „prozelitism” ((Acești termeni nu sunt definiți explicit în lege și, ca atare, se consideră a fi folosiți în sensul lor comun, care este în uz și apare în dicționarele limbii române, inclusiv DEX.)):

  • predarea confesională a religiei, în conformitate deci cu normele/dogmele unei confesiuni, constituie îndoctrinare religioasă în sensul cel mai simplu și mai de bază al cuvântului;
  • tentativa de îndoctrinare a elevilor, concretizată faptul de a fi înscriși „din oficiu” la orele de religie (și nu în urma unei cereri sau alegeri explicite a lor sau părinților lor) și coroborată cu cerința unei proceduri extraordinare pentru a nu lua parte la aceste ore, constituie prozelitism religios în favoarea cultului ales pentru clasa din care face parte elevul în cauză (cel mai adesea fiind vorba de BOR, bineînțeles).

Ca atare, prevederile art. 18 privind studiul religiei în școală se află în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. n) și ale art. 7 alin. 1).

Ca să fiu puțin mai optimist decât ar fi cazul (ținând cont de ce alte imbecilități au trecut prin Parlament și de câți dreptcredincioși de paradă sunt printre parlamentarii noștri), vreau să cred că această contradicție ar fi fost pusă în evidență în cadrul discuțiilor purtate în parlament asupra proiectului LEN introdus de Guvern. Sigur, cum stau lucrurile, speranța asta a mea rămâne la nivelul de speculație dat fiind că n-a avut loc niciun fel de dezbatere pe marginea proiectului ((ref:1)).

Alte dispoziții legale

Dintre alte legi care ar putea intra în contradicție cu LEN, în ceea ce privește predarea religiei, m-am uitat doar la prevederile cele mai evident relevante: Legea cultelor nr. 489/2006 ((Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 11 din 08 ianuarie 2007; poate fi găsită aici.)) și Legea fundamentală, a.k.a. Constituția României.

Contradicții cu Legea cultelor

Lăsând la o parte lipsurile proprii ale Legii nr. 489/2006, dintre care una este ideea dominantă că toți trebuie să aparțină unei religii și trebuie să aibă parte de „educație religioasă” (termenul folosit în limba legaleză pentru „îndoctrinare”), una din prevederile LEN intră în contradicție flagrantă cu una din prevederile Legii cultelo. Astfel, art. 18 alin. (2) din LEN prevede:

La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.

Înafară de aspectul oarecum sensibil, și deja atins în treacăt, al cerinței unui demers extraordinar pentru a evita îndoctrinarea religioasă în doctrina cultului ales de școală/diriginte, această prevedere se bate cap în cap cu art. 3 alin (2) din Legea cultelor nr. 489/2006:

… [C]opilul care a împlinit 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

Carevasăzică, minorii care au împlinit 16 ani pot să-și aleagă singuri religia (cf. Legii cultelor), dar nu pot să studieze religia pe care și-au ales-o (cf. LEN), decizia aceasta rămânând în continuare la latitudinea părinților. (Asta chiar și în situația ideală în care nu i se pun bețe-n roate la școală în momentul în care dorește să renunțe la orele de religie.) … Și nu pot, bineînțeles, nici să opteze să nu studieze nicio religie, în cazul în care asta e alegerea lor.

Aceasta ar fi, cum ziceam, contradicția cea mai săritoare în ochi. Mai rămâne și micul amănunt legat de prevederea primului articol din Legea cultelor:

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale […]

Sigur, nu poate fi constrâns. Dar se pot face presiuni punându-l în fața unui fapt împlinit (înscrierea din oficiu la ora de îndoctrinare religioasă) și cerându-i să facă demersuri extraordinare pentru a i se respecta dreptul enunțat.

Mai există apoi enunțul de principiu din art. 9:

(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fața legii și autorității publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

Neutralitatea aceasta a statului este încălcată în momentul în care în școlile de stat/publice sunt promovate ideologii religioase; cu atât mai mult cu cât promovarea aceasta se face preferențial – indiferent de criteriile pe baza cărora se decid preferințele.

Includerea orelor de îndoctrinare religioasă în trunchiul comun al curriculumului școlar constituie în sine un privilegiu și un favor acordat doar cultelor „recunoscute” de stat ((Art. 18 alin (1) și alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011.)); În plus, în lipsa unor dispoziții exprese, alegerea cultului promovat rămâne de facto la latitudinea școlii, care poate alege să ignore orice relație între religia declarată a elevilor și ideologia religioasă impusă în orele de religie. În ciuda precizării explicite din lege că astfel se asigură elevilor „dreptul constituțional de a participa la ora de religie” ((Art. 18 alin. (1): «Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat […] li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie […].»)), este profund neconstituțională însăși limitarea acestui drept doar la „elevii aparținând cultelor recunoscute de stat”.

Constituția României

Chiar dacă nu am găsit contradicții directe și explicite între prevederile din Legea educației și Legea fundamentală, felul în care este promovată îndoctrinarea religioasă  în LEN se află cel puțin în disonanță cu prevederile art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței, care declară:

(1)  Libertatea […] credințelor religioase nu [poate] fi îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Chiar dacă nu este încălcată direct și explicit această prevedere a Constituției, în sensul că elevii nu sunt obligați să participe la ore de îndoctrinare religioasă, presiunea exercitată prin înscrierea din oficiu la aceste ore și piedicile puse în calea renunțării la frecventarea lor sunt ele însele forme de constrângere.

Un drept (în speță, dreptul individului de a urma sau nu o credință și de a nu fi îndoctrinat contra voinței sale) este și trebuie să fie recunoscut ca atare – fără a fi cerșit, fără să fie nevoie de demersuri extraodinare pentru a cere respectarea lui. Altfel, încetează a fi un drept și devine un privilegiu.


Ca notă de sfârșit: am abordat situația doar perspectiva elevului din învățământul preuniversitar de stat. Tabloul general este, evident, mai larg, și include contradicții cu alte legi și norme de drept comun, prin care se încalcă presupusa și declarata neutralitate a statului față de culte și se discriminează pe baza religiei sau în funcție de poziția unui anumit cult.

În particular, prin prevederile art. 18 alin. (3) ((Art. 18 alin. (3) din LEN nr. 1/2011: «Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)) din Lege, se discriminează pe baze religioase (în funcție de poziția unui cult religios) împotriva cadrelor didactice care predau religia în școli. Astfel, în situația în care cadrele didactice sunt angajate și pot fi concediate pe criterii care nu țin de calificările și performanțele lor didactice, ci de părerea și regulile interne ale unui cult, ne aflăm în situația unei discriminări clare și explicite pe motive religioase și a unei alte încălcări a principiului neutralității față de religii a instituțiilor statului.

De ce Campania 10:23 e o inițiativă bună

Pentru că orice campanie care trage un semnal de alarmă împotriva șarlataniei instituționalizate este o inițiativă bună. Excelentă chiar! De repetat cât mai des și insistent și de mediatizat cât mai pe larg.

Adepții homeopatiei o prezintă ca pe o ramură a medicinei, la fel de eficientă ca medicina „tradițională” – medicina bazată pe principii și dovezi științifice, care în jargonul homeopat e numită (oarecum peiorativ) „alopatie” sau „medicină alopată”. „La fel de eficientă” am scris? Am greșit! Cel mai adesea e prezentată ca fiind chiar superioară medicinei clasice, argumentul fiind că preparatele homeopate (refuz să le creditez cu denumirea de „medicamente”) nu au efecte secundare și adverse ca „otrăvurile chimice” folosite în medicina „alopată”.

Descrierea homeopatiei, așa cum ne este dată de practicanții ei, variază în detalii în funcție de cine o face, dar toate descrierile pe care le-am văzut gravitează în jurul a două puncte centrale: „cui pe cui se scoate” (similia similibus curantur, axioma imbecilă avansată de însuși Hahnemann, inventatorul homeopatiei) și ideea că cu cât e mai diluat preparatul, cu atât e mai puternic.  Pe fundamentele acestea sunt grefate tot felul de idei pseudoștiințifice, argumentate cu întorsături de condei și figuri de stil din tot spectrul procedeelor literare, condimentate din plin cu termeni științifici reali sau inventați, și cimentate cu argumentul suprem: mărturiile pacienților convinși de puterea tămăduitoare a homeopatiei. Adesea mai sunt invocate și tot felul de teorii conspiraționiste, cele mai des pomenite fiind legate de o așa-zisă mafie a marilor concerne farmaceutice, disperate de pierderea pieței în favoarea produselor homeopate care sunt, nu-i așa , superioare din toate punctele de vedere.

Aceste descrieri ale homeopatiei sunt înșelătoare de la cap la coadă. Indiferent de buna sau reaua credință a celor care le avansează, afirmațiile false rămân afirmații false. Sunt chiar înclinat să cred că cea mai mare parte a susținătorilor homeopatiei sunt de bună credință și sunt convinși că aceasta „funcționează”. (Din păcate, acesta e un aspect care nu crediteză în nici un fel homeopatia ca metodă de tratament, la fel cum Soarele nu se învârte în jurul Pământului indiferent de părerea a opt milioane de români care cred opusul.) Cel puțin sunt înclinat să fiu mai împăciuitor când e vorba de publicul „laic”. Nu pot însă face același compromis pentru mult prea mulții medici care promovează homeopatia: în cazul lor ignoranța nu e o scuză.

Ce nu este homeopatia

Vreau să fac o foarte scurtă trecere în revistă a câtorva afirmații false sau înșelătoare mult prea des făcute cu privire la homeopatie de către susținătorii acesteia:

  • „Homeopatia este o ramură a medicinei.” – Nu este. Homeopatia este unul dintre domeniile de „medicină alternativă”. Cu alte cuvinte, una din practicile care nu sunt incluse în medicina mainstream pentru că ori n-au fost dovedite a da rezultate, ori s-a dovedit că nu dau rezultate.  Ca să repet ceea ce alții au spus mai bine ca mine: practicile medicinei „alternative” au fost testate de-a lungul timpului, iar cele care s-au dovedit a funcționa au devenit medicină.
  • Homeopatia este o terapie eficace. – Fals. Nu există nici măcar un singur studiu riguros care să confirme că preparatele homeopate ar avea vreun efect superior unui placebo. După toți parametrii obiectivi, preparatele homeopate sunt placebo.
  • Homeopatia nu tratează boli, ci pacienți. – De fapt, nu tratează nimic. Afirmație e de obicei făcută în contextul prezentării homeopatiei ca o metodă de tratament „holistică”, care ar lua chipurile în considerare întreaga persoană, în opoziție cu medicina „alopată” care ar lucra după o schemă fixă, mecanic. Această dihotomie este însă nu doar simplistă și naivă, ci chiar mincinoasă. Pe de-o parte, faptul că există specializări și tratamente specifice anumitor boli sau grupuri de boli nu înseamnă că medicii ignoră tabloul general al stării pacientului. Pe de alta, chiar în cazul pseudomedicinei homeopate există rețetare și sistematizări în care anumite preparate sunt indicate pentru anumite simptome și vice versa.
  • Homeopatia tratează cauza bolii, nu doar simptomele. – Repet: de fapt nu tratează nimic. Și această declarație, un exercițiu de ipocrizie întocmai ca cea precedentă, conține un atac implicit la adresa medicinei: ideea că medicina „tradițională” tratează doar simptomele, nu și cauzele bolilor – un fals grosolan adesea ascuns sub niște bâlbe pseudoștiințifice care identifică „cauzele” cu presupuse „dezechilibre” din organism, pe care știința nu le-ar poate detecta sau medicina nu le-ar aborda.
  • Preparatele homeopatice sunt inofensive. – Afirmația este de obicei făcută în contextul în care medicamentele („chimice”, mai ales) au (adesea?) efecte secundare sau adverse neplăcute, în unele cazuri chiar periculoase. În timp ce  faptul din urmă este abordat în mod corespunzător în medicină (se iau precauții pentru a contracara sau minimiza efectele nedorite ale medicamentelor, și cu cât o terapie are efecte neplăcute majore, cu atât mai mult se evită administrarea ei), ideea că homeopatia nu este dăunătoare este un fel de minciună prin omisiune. E adevărat că preparatele homeopate în sine nu sunt dăunătoare, și cu atât mai puțin toxice: câteva picături de apă pură n-au cum să fie toxice, iar câteva zeci de miligrame de glucoză (din care sunt făcute preparatele homeopate vândute sub formă de granule) nu sunt dăunătoare nici măcar pentru diabeticii insulinodependenți. Este însă cât se poate de dăunătoare administrarea acestor preparate inofensive în locul unui tratament adecvat.
  • Homeopatia este un tratament natural. – Homeopații rar scapă ocazia să sublinieze că se folosesc ca materie primă doar substanțe naturale. Lăsând la o parte sofismul naturalist la care apelează („natural” nu e nici pe departe sinonim cu „bun” sau „sănătos”), este irelevant de la ce se pleacă. Pentru diluțiile folosite în mod tipic (cel mai adesea 30C, care corespunde cu o concentrație teoretică de 1:1060 a principiului activ) este infimă probabilitatea de a găsi în preparatul final până și o singură particulă din materia primă.

Lista ar putea continua cu cel puțin o duzină de afirmații. Mă opresc aici, după ce-am pomenit câteva dintre cele mai flagrant false dintre afirmațiile pe care le-am întâlnit în ultimul timp. Voi încerca pe viitor să detaliez punctele trecute în revistă aici… în măsura în care voi reuși să mă urnesc.