Tag Archives: mania persecuției

Averea bisericii, cu subtitrare în engleză

Acum vreo două săptămâni am găsit, pe blogul lui Lucian Vâlsan o ediție a emisiunii Cu ochii’n patru, intitutată „Averea bisericii” și care adresa, ghici ciupercă ce-i, taman… averea asta a bisericii. A Bisericii Ortodoxe Române, de care e întotdeauna vorba când se vorbește de România și se pomenește cu cuvântul „biserica” (așa, articulat!)

Lucian își propusese să subtitreze sau să dubleze în engleză emisiunea, ca să se poată minuna și străinezii de ce-nvârte biserica în România. Din varii motive, n-a apucat să facă subtitrarea (nu cred, cel puțin)… Am făcut-o eu – abia ce-am terminat-o cu puțintel timp în urmă.

Ca fapt divers, mi-a luat cam cât prevăzusem: între 5 și 10 minute de muncă pentru fiecare minut de audio, pentru transcrierea inițială (sincronizată, direct ca subtitrare)  și traducerea în engleză. În aceste condiții, rog să nu fiu bătut la cap cu greșelile care mai apar. N-am mai avut nervi și de o corectură. Bineînțeles, dacă se oferă cineva să corecteze scăpările mele, e binevenit s-o facă. Subtitrările, atât în română cât și în engleză, pot fi găsite în ZIP-ul atașat. Formatul este SubRip (.srt), iar VisualSubSync este un editor excelent (deși corectarea textului ca atare se poate face  în orice program capabil să deschidă un fișier de text simplu).

Bun… ete, așadar, playlistul cu toate cele cinci părți concatenate. Cine vrea să vadă filmulețele individual e invitat să facă clic pe ele până se deschid în Youtube (nu m-am lămurit încă care-i procedura exactă) sau să meargă la bit.ly/church-wealth-playlist. Pentru a vedea subitrările, clic pe chestia aia cu „CC” (ascunsă probabil în dreapta jos, ca fly-out la chestia aia în formă de triunghi isoscel):

Cam atât. Dați mai departe! (Dacă vi se-arată, bineînțeles…)

UPDATE

Adresat celor care eu descărcat subtitrările pe 13 aprilie, înainte de orele 20-22. Am înlocuit ZIP-ul cu subtitrări cu un altul în care cele în engleză au trecut printr-o corectură.

A note for English speakers

The material is, as far as I know, one of the very few filmed in Romania during the last decade or so, where the Romanian Orthodox Church is treated anything but great reverence and depicted as anything but the savior of our whole society. Even more notably, it was aired on the national television, which is notoriously subservient to the Church.

The church, on the other hand, even though it enjoys victimizing itself, is nowhere near being a victim of circumstances or church-haters or whatever, as it so often claims. On the contrary, not only is there no clear separation of Church and State in Romania, but the Church is being funded by the state, as well as given numerous privileges – some by  law and in plain sight, some not quite. What’s shown in the 70 minutes, the total duration of all five parts, is only the tip of the iceberg.

If you downloaded the film from YouTube (or somewhere else for that matter, provided it has the same timing), you can find the subtitles in the attached ZIP file.

A final note: I’m sorry, I’m keeping this blog Romanian-only until I’m able to find a solution to make it properly multilingual. I have tried several plugins but most are buggy and none works the way I want it to. (Yeah, I know: I should switch to a platform that’s multilingual by design. But, well… I guess I’m simply too lazy.)

Catedrala Mânturii Neamului: Patriarhia bosumflată pe ASUR

Drapel RORPe 3 septembrie, vinerea trecută, am fost înștiințați că patriarhul Daniel, a binecuvântat începerea lucrărilor de construire ale Catedralei pompos numită a „Mântuirii Neamului”. O catedrală care, după cum preafericitul prealuminat părinte patriarh al poporului ne-a arătat, „ nu este nici mare nici mică”; și care „este o necesitate practică ţinând seama de numărul mare aproape şaizeci de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care nu încap mai mult de doisprezece [sic] în Altarul Catedralei actuale de pe Dealul Mitropoliei.” (Conform CatedralaNeamului.ro)

Asociația Secular–Umanistă din România (ASUR) a publicat pe blogul propriu, sub titlul „Catedrala Mânturii Neamului – o necesitate practică?”, un scurt articol în care atrăgea atenția asupra superficialității motivației pomenite și asupra costurilor suportate de bugetul de stat.

Replică la replică

Răspunsul din partea BOR n-a întârziat mult. A doua zi, pe situl Ziarului Lumina, organul oficial al Patriarhiei, apărea comunicatul de presă cu titlul „O nouă încercare de dezinformare a opiniei publice în legătură cu Catedrala Mântuirii Neamului”. În cuprinsul acestuia ni se „reamintesc” câteva vechi argumente în care cocleala e din nou mascată sub luciul argintiu al retoricii smiorcăite cu iz de mania persecuției.

Astfel, ni se spune că:

1. Chiar dacă legea nr. 261/2005 cu modificările ulterioare prevede sprijn [sic] de la bugetul de Stat pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, […] fondurile necesare vor fi obţinute printr-o linie de creditare de la una sau mai multe bănci. Creditul va avea o perioadă de graţie până la finalizarea construirii Catedralei şi va fi ramubursat [sic] din donaţiile credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate. În acelaşi timp, Patriarhia Română a anunţat că pentru construirea noii Catedralei patriarhale faza „la roşu”, costurile sunt estimate la aproximativ 100 milioane de euro.

Ah, deci fondurile nu sunt obținute de la stat, ci printr-un credit (probabil garantat de stat) ce va fi rambursat din… donațiile credincioșilor. Adică acele donații pe care credincioșii n-au putut fi convinși să le dea pentru a începe construirea Catedralei. Prevăd că, în cazul nefericit în care se va merge până la capăt cu construirea acestei monstruozități ortodoxe, bunii credincioși o să se facă că plouă, iar banii le vor fi luați cu de-a sila (adică va plăti garantul – statul – din bugetul public).

Ca atare, este nedemnă încercarea de manipulare a opinei publice de către ASUR, care în comunicatul de presă din 6 septembrie 2010, afirmă în mod tendenţios că, [sic] viitoarea Catedrală patriarhală „va fi construită cu bani care ar urma să provină, într-o proporţie semnificativă, de la bugetul de Stat…”, ascunzând adevărul că majoritatea contribuabililor la bugetul de Stat sunt românii creştini ortodocşi (87%).

Deci… viitoarea catedrală va fi, totuși, construită cu bani ce provin „într-o proporție semnificativă” de la bugetul de stat. Problema e că și admițând că bugetul ar fi constituit din impozite directe asupra cetățenilor (și evident nu e) și că procentul de 87% n-ar fi cam „umflat” (și este – voi reveni ulterior), tot nu ar fi relevant.

2. Noua catedrală patriarhală reprezintă, în mod indiscutabil, o necesitate practică, liturgică şi misionară şi un simbol al demnităţii naţionale.

Da, necesitatea practică de a asigura comoditatea popilor din Sinod, care nu pot oficia decât toți odată pentru că, probabil, nicicare nu vrea să cedeze locul de onoare de pe scena show-ului medieval. Am notat.

Terenul situat în Calea 13 Septembrie, nr. 4-60, sect. V, Bucureşti, destinat exclusiv construirii Ansamblului arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, atribuit legal în proprietate Patriarhiei Române de către Statul român reprezintă un act de dreptate, iar nu un privilegiu, aşa cum, în mod tendenţios, susţin cei se opun construirii Catedralei.

Ei, nu. Trecerea terenului respectiv în proprietatea privată a Patriarhiei a reprezentat și reprezintă o decizie extraordinară, pusă în fapt printr-o lege dubioasă (L. 261/2005) care aprobă o ordonanță de urgență  (OUG 19/2005) neconstituțională. De acord, nu e un privilegiu – e de-a dreptul un abuz.

Considerăm nedemnă şi antidemocratică atitudinea celor care persecută Biserica Ortodoxă Română pentru că îşi construieşte o Catedrală (situaţie nemaiîntâlnită în cazul construirii de lăcaşuri de cult de către alte confesiuni creştine din România) […]

Sau: „Ah, antidemocraticii ăștia nedemni care ne persecută și nu ne lasă să ne facem o bisericuță din banii noștri agonisiți cu greu!.

Numai că nu e bisericuță, ci ditamai bisericoiul de mai bine de jumate de miliard de euro (ba chiar de un miliard bătut pe muchie, după unele estimări). Și, după cum stau lucrurile, BOR nu își construiește nimic, ci manipulează politicienii care-i pupă mâna și profită cu nesimțire de o formulare vagă din lege, care spune că în țara noastră cultele sunt „sprijinite” de stat. La aceasta se mai adaugă, bineînțeles, și fățărnicia de a arăta cu degetul la „celelalte confesiuni creștine din România”, în condițiile în care BOR nu numai că ia partea leului din bugetul pentru culte, dar fondurile pe care statul „trebuie” să le pompeze în construirea acestei „bisericuțe” reprezintă, după ce tragi linia și faci socotelile, mai mult decât pomenitul buget pe zece ani.

Dar ajungem la penultimul paragraf, unde se poate citi:

Patriarhia Română are dreptul şi responsabilitatea de a a construi viitoarea Catedrală patriarhală, indiferent de complexele şi interesele oculte ale celor care, cu ostilitate, încearcă pe orice cale să împiedice construirea acesteia în Bucureşti – singura capitală a unei ţări membre a Uniunii Europene fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa şi demnitatea poporului ei.

Patriarhia Română are, cu alte cuvinte, „dreptul și responsabilitatea” să facă ce vrea cu banii publici. (Sau cel puțin așa pretinde.) Pentru că, se știe, BOR este stat în stat în România, și cetățenii sunt niște sclavi păcătoși care trebuie să urmeze voia Domnului – așa cum ne este comunicată prin prealuminarea preafericitului patriarh Daniel. Și, mai presus de toate, are dreptul ăsta indiferent de interesele „robilor păcătoși” care, până în coadă, sunt obligați pe căi ocolite să plătească capriciile unor călugări spoiți cu aur.

Da, n-avem în București o catedrală asemeni Notre Dame-ului.

Nu ne lipsește însă un monument faraonic, construit cu bani luați cu de-a sila poporului, închinat megalomaniei unui individ obscur profesând modestia și practicând luxul exorbitant. Ne lipsește perechea sa. Amplasamentul Catedralei, indiferent de cum a fost obținut terenul, e cât se poate de bine ales: ce poate fi mai potrivit decât să împerechezi simbolul totalitarismului comunist cu cel al colaboratoarei sale de nădejde, Biserica Ortodoxă Română?

Urări de bine de la Vatican

Ieri, 22 decembrie, în Observatorul Roman, gazeta oficială a Vaticanului, a fost publicat discursul de Crăciun al papei. Un discurs dulce-amar şi condimentat cu obişnuitele obsesii, din ultima vreme, ale Scaunului.

Mierea

A trecut destul de repede peste urările de bine şi altele asemenea, pentru a face un bilanţ al împlinirilor Bisericii Catolice din 2008, începând cu variate aniversări (50 de ani de la aia, 10 de la ailaltă etc.) şi terminând cu minunatele acţiuni întreprinse de BC pentru a „duce lumina în lume” prin vizitele în SUA şi Franţa şi, mai ales,  în Australia – pentru proaspăta Zi Mondială a Tinerilor. Mai bine de o mie de cuvinte vesel-sforăitoare despre „atmosfera de graţie” a Crăciunului, a cărui bucurie „nu găseşte nicio explicaţie” şi vine doar şi numai de la Duhul Sfânt şi alte asemenea aiureli mistico-metafizice specifice… totul este roz şi frumos şi armonios. Pentru că trebuie să fie consecvent, nu-i aşa, cu politica struţului aplicată de atâta timp, care îmbină simbolomania cu pragmatofobia şi neagă realitatea a mai tot ce este tangibil şi cognoscibil altfel decât prin „revelaţie”. Aşa că zâmbiţi şi îmbrăţişaţi-vă, că toţi, nu-i aşa, suntem un pic mai buni de Crăciun şi totul este, nu-i aşa, un pic mai frumos – sau aşa se vede de la înălţimea fotoliului tapiţat în catifea roşie unde stă Papa, închipuindu-şi că Utopia catolică ar avea vreo legătură cu lumea în care trăim.

In cauda venenum

Nu putea lipsi, nu-i aşa?  În spiritul de armonie care ne uneşte pe toţi de Crăciun, papa a considerat necesar să adreseze din nou unul din subiectele preferate ale BC, rolul desemnat de Dumnezeu fiecăruia, printr-o preacuvioasă comparaţie între subiectul atât de popular al ecologiei şi dorinţa BC de a-şi impune weltanschauung-ul primitiv şi retardat:

În credinţă stă fundamentul ultim al responsabilităţii noastre  pentru planetă. Aceasta [planeta –n.t.] nu este pur şi simplu proprietatea noastră, pe care să o putem sfruta după interesele şi dorinţele noastre. […] Ea [Biserica Catolică] are o responsabilitate faţă de creaţie şi trebuie să afirme public această responsabilitate. Şi făcând-o, trebuie să apere nu numai pământul, apa şi aerul ca daruri ale creaţiei aparţinându-ne tuturor. Trebuie să protejeze şi omul împotriva autodistrugerii. E necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înţeleasă în sensul just. Nu este o metazifică depăşită dacă Biserica vorbeşte despre natura fiinţei umane ca bărbat şi femeie şi cere ca această ordine a creţiei să fie respectată. […] Ceea ce adesea se înţelege prin termenul „gender” se traduce în definitiv în autoemanciparea omului şi deci într-o distrugere a însăşi operei lui Dumnezeu. Omul vrea să fie independent şi să dispună de unul singur şi pentru totdeauna de ceea ce-l priveşte. Dar în acest mod trăieşte împotriva adevărului, împotriva Spiritului creator. Pădurile tropicale, da, merită protecţia noastră, dar nu mai puţin o merită omul ca creatură […] Filozofii scolastici au calificat căsătoria, adică uniunea pentru întreaga viaţă dintre bărbat şi femeie, ca sacrament al creaţiei, pe care Creatorul însuşi a instituit-o şi pe care Christos – fără a modifica mesajul creaţiei – a preluat apoi în mesajul salvării ca sacrament al noii alianţe. [Bla bla bla…] apărarea iubirii împotriva sexualităţii de consum, a viitorului împotriva pretenţiilor exclusiviste ale prezentului şi a naturii omului împotriva manipulării. [Sublinierile îmi aparţin –n.a.]

Nu a pomenit explicit cuvântul „homosexual„, dar aluziile sunt mai mult decât transparente, cum şi metafora „ecologie umană” este foarte uşor de tradus prin „impunerea regulilor decretate de noi„. Marea şi grava preocupare a BC – că oamenii pot să iubească şi fără îndobitocirea indusă cu Rozariul şi că pot accepta şi se pot accepta şi altfel decât autoflagelându-se de fiecare dată când gândesc sau fac ceva ce iese din tiparul prejudecăţilor unor triburi nomade semisălbatice, aşa cum au fost ele „revelate” şi interpretate de zeci de generaţii de sfinţi schizofrenici şi popi frustraţi! Şi ruptura de realitate este şi aici vizibilă. Legătura pe viaţă dintre bărbat şi femeie, aşa cum defineşte BC căsătoria, este din nou ceva ce ţine de Utopia catolică, nu de realitate; statistica divorţurilor, înclusiv pentru cei care se declară creştini în general, şi catolici în speţă, ajunge cu vârf şi îndesat ca argument. Probabil că, făcând referire la căsătorie ca formă de uniune stabilită la creaţie (chit că în toată Geneza nu prea se pomeneşte despre căsătorie!) între bărbat şi femeie, papa se referea la problema atât de spinoasă (pentru el, papa, şi ea, biserica) a căsătoriilor gay şi legalizarea acestora. Dar… hei, şi aici avem o ruptură de realitate! De mult, foarte mult timp, căsătoria religioasă şi cea civilă sunt două lucruri cât se poate de distincte, oricât de puţin ar conveni lucrul acesta papei, patriarhilor şi variilor predicatori şi profeţi de peste tot! Căsătoria unui bărbat cu altul, la primărie, are cam la fel de mult de-a face cu BC (şi cu orice biserică, în general), cât are căsătoria unui bărbat cu o femeie: NIMIC. În Utopia catolică, bărbaţii şi femeile „rămân puri” până la căsătorie şi apoi rămân împreună pentru vecii vecilor, amin.

  • în Realitate, tinerii (şi adulţii, deşi mult mai puţin frecvent) se masturbează – de multe ori începând să o facă dinainte de a deveni efectiv „funcţionali” d.p.d.v. sexual;
  • în Realitate, nu prea se întâmplă ca un băiat să se apropie (în toate sensurile cuvântului!) de o fată (sau de alt băiat, că tot veni vorba) dacă nu simte o oarecare atracţie fizică – au contraire;
  • în Realitate, abstinenţa este o practică sado-masochistă – fie ca atare, fie sublimată în noţiunea NEnaturală de „castitate”;
  • în Realitate tinerii nu aşteaptă prea mult pentru a face sex (ce să mai zicem de aşteptat până la căsătorie!), nici nu cer permisiunea părinţilor pentru a o face, nici nu-i consultă pe aceştia cu privire la persoana cu care o fac – cu excepţia celor care au fost cu succes condiţionaţi psihic;
  • în Realitate, chiar dacă cei mai mulţi respectă „ordinea stabilită la creaţie” (şi nu neapărat din motive mistico-religioase), unii sunt atraşi şi se îndrăgostesc de persoane de acelaşi sex – şi  nu puţini:  procentul de 5-7%, acceptat de cei mai „conservatori” ca reprezentând proporţia homosexualilor raportată la totalul populaţiei, poate părea puţin, însă doar pentru cine are o problemă cu numerele; 7% reprezintă 1,4 milioane de români, sau 4,2 milioane de italieni, sau 50 de milioane de europeni, sau 30 de milioane de nord-americani!
  • în Realitate, mai puţin de jumătate din căsătorii durează „pentru tot restul vieţii” şi doar într-un procent nesemnificativ din acestea nici unul din soţi nu „calcă strâmb” vreodată.

Sau poate greşesc eu. Poate Binecuvântatul nr. 16 este perfect conştient că Realitatea nu are legătură cu fanteziile sadico-megalomano-teocratice ale clericilor, mai ales ale celor de rang mai înalt. Şi poate subscrie la teoria conspiraţiei enunţată cu nu mai mult decât vreo câteva zile în urmă (pe 18 sau 19 decembrie a.c.) de cardinalul Angelo Amato (lb. it.: „înger iubit” – sic!), arhiepiscop titular de Sila şi secretarul Academiei Pontificale de Teologie, care declara cu nonşalanţă într-un interviu:

Creştinii sunt persecutaţi în Italia. […] Prin norme de lege şi sentinţe judecătoreşti se promovează un comportament contrar învăţăturilor evanghelice şi doctrinei catolice, care ia în derâdere pe Sfântul Părinte şi Biserica…

Halal persecuţie! Dreptul unora de a-şi trăi viaţa după alte reguli decât prejudecăţile retrograde ale unui grup de fanatici înseamnă persecuţia celor din urmă?! Dreptul de a nu respecta nişte porunci declarate de sorginte divină de către unii, care ei înşişi nu prea se obosesc mult să le respecte, înseamnă persecuţia acestora din urmă! Şi eu, biet ignorant, care trăiam cu impresia că persecuţie înseamnă altceva – de exemplu lapidări, torturi, arderi pe rug, marginalizare, discriminare, violenţă fizică şi psihică şi alte asemenea intrumente ale… hm… justiţiei divine! Dar la ce altceva să mă aştept de la conducătorii unei organizaţii care cu nu mai mult de un secol în urmă susţinea că însăşi noţiunea de „drepturile omului” este o pervertire a datoriei faţă de [imaginarul] Creator?

Incoerenţă… şi prostie

Papa e totuşi conştient de ceea ce se spune prin lume despre instituţia pe care o conduce – ar fi de neconceput să fie altfel acum, în secolul al XXI-lea, când virtual orice informaţie e la câteva clicuri distanţă! În speţă, are cunoştinţă de vocile care acuză Vaticanul de făţărnicie pentru că pe de-o parte predică sărăcia şi umilinţa, iar pe de alta se lăfăie în lux şi spectacole pline de fast. Spune, în acelaşi discurs de Crăciun:

Analize în vogă tind să considere aceste zile de sărbătoare [se referea la serbările de Ziua Mondială a Tinereţii la care a participat şi pe care a promovat-o în Australia –n.a.] ca pe o variantă a culturii moderne a tinerilor, ca pe un fel de festival rock modificat în sens bisericesc şi cu Papa ca star. Cu sau fără credinţă, aceste festivale ar fi în fond acelaşi lucru, şi astfel se crede că se pot înlătura chestiunile legate de Dumnezeu. Există chiar şi voci catolice care merg în această direcţie, evaluând toate acestea ca pe un mare spectacol – frumos, dar puţin semnificativ pentru credinţă şi pentru prezenţa Evangheliei în timpurile noastre. Ar fi [se spune] momente de extaz sărbătoresc care,  la sfârşit, i-ar lăsa pe toţi ca înainte, fără a le influenţa în mod mai prodund viaţa. Cu toate acestea particularităţile acestor zile [sărbătoreşti] şi caracterul special al bucuriei pe care o dau, forţa lor generatoare de comuniune, nu găsesc nicio explicaţie.

Au contraire! Psihologia şi sociologia explică foarte bine. Doar pentru că se postulează ex cathedra că „bucuria” şi „sentimentul de comuniune” sunt diferite de entuziasmul indus şi de spiritul de turmă de care profită politicienii, starurile şi tot felul de pseudosavanţi, nu înseamnă că aşa şi este. Circulă o vorbă „prin popor”, care zice că şi căcatul (sit venia verbo) se vinde bine dacă e frumos ambalat. Iar religia, printr-o practică multimilenară, a devenit specialistă în manipularea maselor şi… ambalaje frumoase. Papa dixit:

Credinţa, în felul său, are nevoia de a vedea şi de a atinge. Întâlnirea cu crucea, care vine atinsă şi purtată, devine o întâlnire interioară cu Cel care pe cruce a murit pentru noi. […] Astfel nici Papa nu e starul în jurul căruia se învârte totul. El e doar vicarul lui Christos.

Da… „nevoia de a vedea şi a atinge” – nevoia de a avea o imagine a imaginarului pentru a-l putea vârî lumii pe gât. Dacă chiar şi acum e „nevoie” de această imagine, îmi imaginez câtă nevoie era pe vremea când a fost imaginată imaginea imaginarului (sic!) pentru a stimula imaginaţia analfabeţilor care erau „evanghelizaţi”. Bomboana pe colivă, cheia de boltă şi cireaşa pe tortul festivalurilor care „nu sunt spectacole rock” şi al papei care „nu e star” este citatul pe care l-a găsit papa oportun de adus în sprijinul raţionalizărilor sale dubioase. Papa dixit:

E aceasta [prezenţa „Lui” în mijlocul nostru] ceea ce face viaţa plăcută şi deschisă şi ne uneşte unii cu alţii într-o bucurie ce nu e comparabilă cu extazul unui festival rock. Friedrich Nietzsche a spus odată: „Abilitatea nu constă în organizarea unei sărbători, ci în găsirea persoanelor capabile să se bucure de ea.

Ăăă… da… Nietzsche… Drăguţ citatul… dar… Nietzsche? Friedrich Nietzsche, cel care a scris „Anticristul„, „Ecce homo” şi „Aşa grăit-a Zarathustra„?! Nietzsche, care zicea că „a crede înseamnă să nu vrei să ştii ce-i adevărat„? Nietzsche, care spunea că „Dumnezeu e mort şi rămâne mort” pentru a declara triumful raţiunii omului şi ştiinţei asupra condiţionării psihice a religiei? Acelaşi Nietsche care spunea că „păcatul a fost inventat pentru a face imposibile ştiinţa, cultura şi orice elevare sau înnobilare a omului„, şi că preoţii „domnesc prin inventarea păcatului„?! Ce drakku spui acolo, Sanctitatea Ta?!  Tu te auzi?  Pe altcineva n-ai găsit de citat? Ajuns aici, putea foarte bine să-l citeze pe vechiul prieten al Bisericii Catolice, acum renegat, Adolf Hitler, care zicea că „religiile sunt cele mai stabile forme statale” şi invoca graţia divină ca ajutor în eforturile sale şi împotriva Diavolului, care îl invoca pe Dumnezeu pentru a „câştiga încrederea poporului„. Ar fi fost, fără îndoială, mai potrivit! Aştept cu nerăbdare citatele din Bertrand Russell de Revelion, H.L. Mencke de Bobotează şi Mark Twain sau Isaac Asimov de Paşte!