Tag Archives: manipulare

GasLand

Am tot dat prin variate locuri (și-am primit direct, în special pe FaceBook) peste pseudo-documentarul cu titlul GasLand, mediatizat și în România în campania ideologică purtată împotriva exploatării gazelor de șist. N-am reușit să înțeleg de ce unii îl văd ca fiind un argument împotriva tehnologiei exploatării gazelor de șist și, în timp, am ajuns reacționez la tonul triumfal cu care este prezentat ca atare doar dându-mi ochii peste cap și ignorând mesajul. Ce urmează este, cu minime modificări, comentariul pe care l-am lăsat, la scurt timp după ce am vizionat (cât am suportat din) filmul ăsta, la o una din multele postări în care sus-numitul film era prezentat de câte-un dezorientat ca un argument împotriva tehnologiei de care care ziceam mai sus:

M-am uitat de curând la GasLand. Nu la tot filmul – pe la minutul 75 m-a părăsit răbdarea, din ce în ce mai încercată încă de la începutul filmului; și nici nu cred c-ar avea rost să văd și restul: sunt cam slabe șansele să se îmbunătățească brusc calitatea „argumentelor” de la min. 76 încolo. Pot să zic că am distins trei teme principale, brodate pe un fundal despre ruinarea peisajului (care, dealtfel, nici nu prea avea de-a face cu subiectul filmului, dat fiind că e vorba de terenuri private cesionate exploatatorului) și presărate cu apeluri sentimentaliste pe cât de cu priză la publicul ignorant, pe atât de rupte de realitate:

  1. Conspiraționită legată de variate bucăți de legislație americană – care, chiar îndreptățită, ține de politica americană și n-are nimic de-a face nici cu tehnologia fracturării hidraulice în sine, nici cu ce se întâmplă în alte țări.
  2. Probleme atribuite unora dintre exploatările „investigate”, în special infiltrări de variate substanțe în apă – care, chiar dacă țin de exploatările în cauză (și nu este deloc clar că ăsta ar fi cazul), din nou nu sunt probleme inerente tehnologiei: țin de neglijența companiilor (independent de prevederile legale privind siguranța exploatărilor).
  3. Sperietoarea cu „substanțele chimice”, atât de des folosită pentru a impresiona pulimea care nu stă nițel să cujete că „substanță chimică” nu e sinonim cu „neurotoxină” sau „chestie sintetizată de savanți nebuni care vor să depopuleze pământul”, sau mai știu eu ce alte sensuri sinistre atât de des folosite împreună cu sofismul naturalist (ideea scoasă din greu la înaintare, explicit sau implicit, că „natural = bun/prielnic” și „artificial/sintetic = dăunător”). Și asta asociată tot la câteva minute cu „șopârle” de genul „X se folosește la fabricarea plasticului” sau „Y se folosește în industria pesticidelor”. Dacă faptul că ceva se folosește într-o „chestie nasoală” ar fi un argument împotriva folosirii acelui „ceva” în alte locuri, ar trebui să ne lăsăm cu toții de băut apă, că și aia se folosește în… ei bine, efectiv în *toate* chestiile nasoale, de la cele mai inocue până la fabricarea de bombe nucleare! (www.dhmo.org/environment.html FTW)

Acuma… nu vreau să fiu înțeles greșit. Istoria exploatărilor petroliere și de gaz e plină de exemple de concerne care fac porcării sau sunt pur și simplu neglijente. Dar asta nu are de-a face cu tehnologia în sine și cu viabilitatea acesteia. Filmul ăsta, în cel mai bun caz, este un material care expune porcăriile pe care le-a făcut o anumită companie într-un anumit loc, din cauza proastei gestionări a instalațiilor de suprafață (și poate nici măcar atât, dacă e să-l iei la puricat). Dar nu spune absolut nimic despre impactul pe care-l are asupra mediului ceea ce se întâmplă în subteran, unde ale loc fracturarea propriu-zisă, nici despre viabilitatea tehnologiei etc., dincolo de aceea că trebuie luate măsuri de siguranță corespunzătoare la suprafață. E la fel de mult (sau de puțin!) un argument împotriva fractării hidraulice pe cât este dezastrul de la Thyssen-Krupp din Torino, de acum câțiva ani, unul împotriva siderurgiei.

Catedrala Mânturii Neamului, cea finanțată din donațiile credincioșilor

Dragii moșului, nu vă luați după articole mincinoase și manipulatoare ca cel abia apărut pe Realitatea.net sub titlul „Patriarhia cere MAI MULŢI BANI de la stat pentru Catedrala Mânturii Neamului”! Iată, din travestiul de articol aflăm că:

În cei doi ani de când au început lucrările de construcție [la Catedrala Mântuirii Neamului], Patriarhia a investit aproximativ 50 de milioane de euro. Autoritățile locale și centrale au sprijinit biserica, anul trecut, cu aproape opt milioane și jumătate de euro. Mai mult de jumătate din această sumă, peste 4,2 milioane de euro, a fost alocată de Guvern. Primăria Generală a contribuit și ea cu 2 milioane de euro. Însă fondurile colectate nu sunt suficiente.

Având în vedere faptul că suntem într-o perioadă de criză economică, donațiile de la credincioșii și clericii din românia [sic] și din străinătate nu mai sunt la nivelul celor din anul 2011. Atât autoritățile centrale, cât și cele locale trebuie să susțină financiar construirea catedralei mântuirii neamului”, a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

și că:

Pentru a duce la bun-sfârșit Catedrala Neamului, Patriarhia Română estimează că ar mai fi nevoie de cel puțin 50 de milioane de euro.

Chiar vă închipuiți că poate fi adevărat așa ceva? Chiar credeți că Patriarhia face ca câinele care-și mănâncă propria vomă, revenind cu seninătate asupra asigurărilor pe care ni le-a dat în trecut? Arătându-se îndreptățit scandalizată de „[nedemna] încercarea de manipulare a opiniei publice de către ASUR, care […] afirmă în mod tendențios că, viitoarea Catedrală patriarhală «va fi construită cu bani care ar urma să provină, într-o proporție semnificativă, de la bugetul de Stat…»”, cu 2-3 ani în urmă (la începutul lui septembrie 2010, mai exact) ne asigura emfatic că:

[F]ondurile necesare [pentru Construirea Catedralei Mântuirii neamului] vor fi obținute printr-o linie de creditare de la una sau mai multe bănci. Creditul […] va fi rambursat din donațiile credincioșilor ortodocși români din țară și străinătate.

Avem, evident, de-a face cu o nouă manipulare a opiniei publice, instrumentată de către tot soiul de răuvoitori! Cuvântul Patriarhiei că Catedrala va fi construită cu fonduri provenite din împrumuturi ce urmează a fi rambursate din donații este tot ce ne trebuie ca să știm că afirmațiile de mai sus, că ar fi primit aproape 8,5 milioane de euro în cursul unui singur an și că pe viitor așteaptă finanțări și mai substanțiale din partea statului, nu sunt decât, ei bine, alte încercări de manipulare a opiniei publice prin afirmații tendențioase!

Repetați după mine: Fondurile necesare pentru Construirea Catedralei Mântuirii neamului vor fi obținute printr-o linie de creditare și vor fi rambursate din donațiile credincioșilor ortodocși români din țară și străinătate. Amen. (Da capo.)

 

Uitasem: Un sondaj

Articolul de pe Realitatea.net este însoțit de un sondaj în care cititorii sunt întrebați: „Sunteți de acord ca statul să dea mai mulți bani pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului?” Votați cu încredere. Sunt încredințat că veți alege opțiunea corectă. Să le arătăm noi răuvoitorilor, să se învețe minte!

Averea bisericii, cu subtitrare în engleză

Acum vreo două săptămâni am găsit, pe blogul lui Lucian Vâlsan o ediție a emisiunii Cu ochii’n patru, intitutată „Averea bisericii” și care adresa, ghici ciupercă ce-i, taman… averea asta a bisericii. A Bisericii Ortodoxe Române, de care e întotdeauna vorba când se vorbește de România și se pomenește cu cuvântul „biserica” (așa, articulat!)

Lucian își propusese să subtitreze sau să dubleze în engleză emisiunea, ca să se poată minuna și străinezii de ce-nvârte biserica în România. Din varii motive, n-a apucat să facă subtitrarea (nu cred, cel puțin)… Am făcut-o eu – abia ce-am terminat-o cu puțintel timp în urmă.

Ca fapt divers, mi-a luat cam cât prevăzusem: între 5 și 10 minute de muncă pentru fiecare minut de audio, pentru transcrierea inițială (sincronizată, direct ca subtitrare)  și traducerea în engleză. În aceste condiții, rog să nu fiu bătut la cap cu greșelile care mai apar. N-am mai avut nervi și de o corectură. Bineînțeles, dacă se oferă cineva să corecteze scăpările mele, e binevenit s-o facă. Subtitrările, atât în română cât și în engleză, pot fi găsite în ZIP-ul atașat. Formatul este SubRip (.srt), iar VisualSubSync este un editor excelent (deși corectarea textului ca atare se poate face  în orice program capabil să deschidă un fișier de text simplu).

Bun… ete, așadar, playlistul cu toate cele cinci părți concatenate. Cine vrea să vadă filmulețele individual e invitat să facă clic pe ele până se deschid în Youtube (nu m-am lămurit încă care-i procedura exactă) sau să meargă la bit.ly/church-wealth-playlist. Pentru a vedea subitrările, clic pe chestia aia cu „CC” (ascunsă probabil în dreapta jos, ca fly-out la chestia aia în formă de triunghi isoscel):

Cam atât. Dați mai departe! (Dacă vi se-arată, bineînțeles…)

UPDATE

Adresat celor care eu descărcat subtitrările pe 13 aprilie, înainte de orele 20-22. Am înlocuit ZIP-ul cu subtitrări cu un altul în care cele în engleză au trecut printr-o corectură.

A note for English speakers

The material is, as far as I know, one of the very few filmed in Romania during the last decade or so, where the Romanian Orthodox Church is treated anything but great reverence and depicted as anything but the savior of our whole society. Even more notably, it was aired on the national television, which is notoriously subservient to the Church.

The church, on the other hand, even though it enjoys victimizing itself, is nowhere near being a victim of circumstances or church-haters or whatever, as it so often claims. On the contrary, not only is there no clear separation of Church and State in Romania, but the Church is being funded by the state, as well as given numerous privileges – some by  law and in plain sight, some not quite. What’s shown in the 70 minutes, the total duration of all five parts, is only the tip of the iceberg.

If you downloaded the film from YouTube (or somewhere else for that matter, provided it has the same timing), you can find the subtitles in the attached ZIP file.

A final note: I’m sorry, I’m keeping this blog Romanian-only until I’m able to find a solution to make it properly multilingual. I have tried several plugins but most are buggy and none works the way I want it to. (Yeah, I know: I should switch to a platform that’s multilingual by design. But, well… I guess I’m simply too lazy.)

Greaua moștenire a Maicii Tereza

Nemții de la ARD au difuzat anul trecut, pe 25 august, un reportaj de 45 de minute pe tema arhicunoscutei Maici Tereza din Calcutta, a.k.a. Agnes Gonxha Bojaxhiu. M-a bucurat că n-a fost realizat cu filtrul „aura divină 3X” pe obiectiv, nici editat cu prea obișnuita periuță de sensibilități bisericești. E un material în stil aproape hitchensian, care trece în revistă azilurile înființate de Maica Tereza la Calcutta, scoțând în evidență mizeria, nepăsarea și iresponsabilitatea existente acolo.

Îmi propusesem mai demult să fac operațiile necesare, dar n-am apucat din variate motive (alea obișnuite: ba n-am avut chef, ba am avut altceva de făcut, ba am uitat de film etc.). Acum am apucat în sfârșit să-mi fac un pic (un pic mai mult, de fapt!) de timp, și voilà: am făcut în sfârșit titrarea în română.

Filmul este, după cum se poate vedea, cocoțat pe Youtube. Din cauza restricțiilor nenilor de la Youtube (max. 15 minute pentru fiecare filmuleț pentru cine n-are chef să le dea bani; și eu n-am), a trebuit să tai filmul  în trei bucăți. Cine ține neapărat să-l vadă „în original”, o poate face la http://bit.ly/mt-mediathek (deși nu prea văd care-ar fi rostul). ((Filmul nu mai este disponibil pe situl Mediathek.)) De asemeni, din motive neelucidate (posibil să fie tot vina celor de la Youtube), a trebuit să elimin „ș” și „ț” din subtitrarea de pe Youtube. Pentru cine vrea să descarce filmul ca să-l folosească cu un player „normal”, am atașat o arhivă .zip cu cele trei subtitrări în format .srt (și cu toate diacriticele la locul lor).

Cu siguranță am mai făcut și greșeli prin titrări. Sorry, n-am mai avut nervi și de corectură.

(Dacă nu apare automat subtitrarea, folosiți butonul ăla cu „CC” pe el.)

Câteva detalii:

  • Reportajul-documentar a fost difuzat de canalul german ARD pe 25 august 2010. (Am scris deja asta, nu?)
  • Realizatori: Michael Busse și Maria-Rosa Bobbi.
  • Pagina emisiunii, pe situl DasErste: http://bit.ly/mt-daserste (în germană) ((Se pare că nici pe situl Das Erste nu mai apare emisiunea.))
  • Sursa, pe situl ARD Mediathek: http://bit.ly/mt-mediathek (în germană) ((ref:1))

Pentru cine e interesat:

  • Download-ul l-am făcut de pe bit.ly/mt-mediathek ((ref:1)) cu un program numit Mediathek, făcut anume pentru arhivele TV nemțești.
  • Compresarea filmului am făcut-o cu Xilisoft Video Converter (care are darul să nu-mi facă nici nervi nici probleme, o chestie destul de ieșită din comun pentru un softuleț de genul ăsta).
  • Îmbucătățirea am făcut-o cu VirtualDub (cred).
  • Subtitrarea (atât pentru transcrierea în germană, cât și pentru traducerea ulterioară) am făcut-o cu VisualSubSync, un softuleț care merge excelent și nu multe din bubele-n cap pe care le au altele (inclusiv cea mai mare parte a softurilor așa-zis „profesionale”).

Ca să fie o treabă făcută ca la carte, ete ca bonus și documentarul-anchetă Hell’s Angel făcut în 1994 de – cine altul? – jurnalistul cu stilul cel mai hitchensian dintre toți, Christopher Hitchens:

Și, ca să rămânem oarecum pe aceeași lungime de undă, episodul Penn & Teller: Bullshit!  – Holier than Thou, dedicat, printre alții, Maicii Tereza (acei „alți” sunt Mahatma Ghandi și pe Dalai Lama):

Nu știu voi, dar mie filmulețele astea îmi mai taie greața provocată de siropurile religioase care se văd toată ziua, peste tot.

Hasta la vista, baby!

Parteneriatul dintre stat și BOR: încă un pas pe drumul spre ROR

Acu’ două zile, pe 8 martie, Parlamentul a pus bomboana pe coliva serviciilor sociale în România, în Camera Deputaților fiind aprobată cu o majoritate covârșitoare (254 voturi pentru, 7 contra și 5 abțineri) ceea ce acum se numește Legea privind parteneriatul dintre stat și culte în domeniul serviciilor sociale. Așa cum a fost adoptată, și cu efectele care se pot deja întrezări, această lege pare să fie o altă fază a perioadei de tranziție în care ne aflăm – tranziția de la RSR la ROR.

Care este de fapt rostul acestei legi? Nu neg că la capitolul „servicii sociale” România stă destul de prost. Însă, cum au semnalat și alții (inclusiv Guvernul, în „punctul de vedere” comunicat Parlamentului pe 19 februarie 2010 – v. fișierul PDF atașat), existau deja prevederi care tratau problema serviciilor sociale în toate aspectele relevante – organizare, finanțare, încurajare etc. Nu exista un vid legal în domeniul ăsta, chiar din contră.

De ce „parteneriat între stat și culte” și nu între stat și ONG-uri la modul general? Nu de alta, dar contextul este că România nu are o religie oficială, iar statul „nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii” niciunei religii (cel puțin așa se spune în Constituție și în Legea cultelor nr. 489/2006).

Mai mult de-atât, ce-i face pe legiuitorii noștri să-și imagineze că „parteneriatul” cu biserica ar rezolva problemele care există? Ce-i face să creadă că BOR este capabilă să administreze fondurile și serviciile mai eficient decât se face la ora actuală? Mai ales în condițiile în care BOR a devenit, în ultimul deceniu, un sac fără fund tot mai mare și mai adânc pentru bani de la buget? Vorbim, nu-i așa, de aceeași BOR care, în condițiile în care ia partea leului din bugetul pentru culte și se laudă pe toate drumurile cu activitățile sale (așa-zis) filantropice, a reușit performanța să se claseze în spatele asociației Caritas a Bisericii catolice în ceea ce privește filantropia. De aceeași BOR care a cerut 20 de milioane de la buget (ca aperitiv) pentru Catedrala Mânuirii Banului, la numai câteva luni după ce se bătea cu cărămida-n piept în comunicate oficiale că toate costurile vor fi suportate din credite bancare ce vor fi (chipurile) rambursate din donații. De aceeași BOR care doar ca „suplimentare” de fonduri a primit de la buget mai mulți bani decât tot restul fondurilor destinate celorlalte culte.

De ce-și închipuie legiuitorii noștri că BOR ar fi un partener potrivit al statului în privința serviciilor sociale? BOR, cu istoria de incompetență în administrarea de fonduri și servicii pe care o are. Cu istoria de obscurantism, discriminare, marginalizare a nonconformiștilor, xenofobie, homofobie, antifeminism, antisemitism, îndoctrinare pe orice căi, înșelăciune, minciună și abuzuri de tot felul pe care o are?

„Culte” sau BOR?

Știu, știu… În lege scrie „culte”, nu „Biserica Ortodoxă Română”. Dar hai să nu ne ascundem după deget!

O chestie ar fi că partea leului din orice finanțare a „cultelor” o ia de fapt BOR. De regulă în virtutea faptului că 87% din cetățenii României au figurat ca fiind ortodocși la ultimul recensământ.

O altă chestie ar fi că echivalența „culte = BOR” e transparentă, pentru cine e capabil să citească printre rânduri, până și în discursul neoficial de acum al susținătorilor legii. În actele oficiale se scrie „culte”; pe lângă ele, se vorbește de „biserică” – și adesea se înțelege „Biserică” (cu majusculă – cum, de exemplu, apărea în clar pe blogul Ralucăi Țurcan, una din inițiatoarele proiectului).

Formularea „culte” e de ochii lumii – politicienii noștii tot poala popii ortodoxe o pupă, nu pulpana predicatorului reformat sau papistaț, nici chipaua rabinului.

Resurse

Parcursul proiectului de lege prin Parlament poate fi consultat pe situl Camerei Deputaților – aici.

Legea a fost analizată mai pe larg și mai bine decât am făcut-o eu în multe locuri din blogosfera românească. Dintre siturile pe care le urmăresc, am găsit comentarii la:

Și mai multe surse se pot găsi consultând oracolul zeului Google.

Reacția isterică a BOR la campania ASUR

Am citit răspunsul Patriarhiei BOR la comunicatul ASUR privind campania „Stop îndoctrinarea religioasă în școli” încă de marți seara, când mi-a aterizat pe fluxul RSS de la Basilica.ro. De atunci l-am mai recitit de câteva ori, ca să-mi dau seama în ce fel corespunde imaginii unei organizații care se declară a fi păstrătoarea Adevărului (cu majusculă, neapărat) și autoritatea ultimă în probleme de moralitate – o organizație care pretinde respect și ascultare, în pretinsa ei poziție de intermediară și mesageră a divinității. Nu corespunde defel.

Laitmotivele din răspunsul BOR sunt cam aceleași cu care ne-a obișnuit de ceva timp încoace:

  • punerea semnului de egalitate între spiritual și religios (respectiv între spiritualitate și religiozitate); între „educație religioasă” și moralitate;
  • punerea semnului de egalitate între secularism și comunism (cu catalogarea ASUR ca fiind „continuatoarea procesului de «ateizare prin informare» pe care comunismul l-a propus”);
  • demonizarea secularismului promovat de ASUR ca fiind „umanism antireligios” (ba chiar „fundamentalism antireligios”) –, „vădit anticreștin”, intoleranță și exclusivism;
  • pretenția că valorile propuse la disciplina religie (a se citi „în interpretarea ortodoxă”!) ar fi „valori spirituale și morale” care „stau la baza culturii europene și naționale”; cu sugestia că în lipsa orelor cvasi-obligatorii de religie din școală elevilor cumva le-ar fi interzis accesul la ele;
  • sugestia că eliminarea religiei ca materie (cvasi) obligatorie în școală e totuna cu o interdicție privind educația religioasă.

Ideile acestea sunt repetate iar și iar, insistent, de-a lungul întregului document. Un document care începe cu un citat el însuși relevând, după cum am mai spus, o discriminare pozitivă, anticonstituțională, în favoarea „cultelor recunoscute de stat”, și se termină cu citarea art. 26 alin. (3) din DUDO („părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor”), având nerușinarea să sugereze că dreptul acesta de prioritate ar fi respectat în aranjamentul actual. Să ne înțelegem: în situația în care școala (sau dirigintele, sau directorul școlii, sau cine mama naibii ia decizia) înscrie din oficiu un copil la o anumită oră de religie, iar părintele trebuie mai apoi să umble cu miloaga cu cereri la direcțiune pentru a schimba această „alegere”, nici prin vis nu mai poate fi vorba de vreo prioritate a părintelui.

Spuneam că imaginea care se desprinde din acest răspuns nu corespunde defel cu cea pe care vrea s-o proiecteze BOR. Corespunde, în schimb, cu aceea a unei organizații care își susține ideologia și acțiunile prin orice mijloace. Și, pentru că ideologia respectivă este găunoasă și pute a totalitarism, mijloacele acestea sunt pe măsură. Rar mi-a fost dat să citesc un ghem atât de dens de deformări, jumătăți de adevăruri și minciuni sfruntate, cimentate într-un amalgam mai lipicios de venin și noroi. Aproape fiecare paragraf al sus-numitului răspuns a constat din denigrarea și demonizarea secularismului, respectiv ASUR sau a ideilor promovate de aceasta, combinate cu afirmații și interpretări ale legii și limbajului comun care par desprinse dintr-o distopie orwelliană.

Replica Asociației Secular-Umaniste din România a atins doar câteva din problemele cele mai săritoare în ochi din numitul răspuns al Patriarhiei – după cum e cazul și cu articolașul ăsta al meu. Dincolo de acestea se află însă un întreg mod de gândire care nu este altceva decât un ecou al acelor zone întunecate ale istoriei și politicii unde  totalitarismul e norma, cu întregul lor arsenal demagogic – de la demonizarea celor care au o altă opinie la cenzură, îndoctrinare și distorsionarea ideilor de libertate și democrație.

În România, fenomenul s-a văzut foarte bine în perioada comunistă – o perioadă în care, în ciuda pretențiilor de martiriu ale BOR, ortodoxia a înflorit în țară. E adevărat că în școli nu existau orele de religie, dar nu era nici pe departe interzisă educația și practica religioasă, cum încearcă să sugereze BOR. Dacă ar fi fost interzise, evident n-ar fi existat „fabrici de popi” – seminare și facultăți de teologie ortodoxă, organizate în Republica Socialistă România, și finanțate de la bugetul de stat: actualul patriarh este absolventul unei astfel de „fabrici”, după cum putem afla din CV-ul său, laolaltă cu toți ierarhii BOR și o bună parte a popilor din țară. Dacă BOR ar fi fost atât de nedreptățită și abuzată cum pretinde, n-ar fi avut parte de favoruri și nu i-ar fi fost atribuite imobile și terenuri care aparțineau altor culte, așa cum s-a întâmplat – imobile și terenuri pe care acum refuză, bineînțeles, să le restituie. Dacă clericii ortodocși – din nou, în frunte cu patriarhul și restul ierarhilor – ar fi fost dizidenți persecutați de securitate așa cum pretind, n-ar avea motive să se opună din răsputeri deconspirării colaboratorilor securității din rândul BOR.

Unde nu le iese acum întrutotul socoteala este micul amănunt că nimeni nu mai are monopolul informațiilor în România. În ciuda faptului că li se acordă disproporționat de mult timp de antenă la posturile radio și TV naționale (plătite, adică, de la bugetul unui stat care de ochii lumii se pretinde a fi secular), și în ciuda faptului că prea mulți din politicieni au pupatul poalelor popii pe agenda zilnică (lucru care se poate vedea în mass-media și în Parlament, și s-a reflectat în multe din legile ultimului deceniu), nu au cum să amuțească vocile care le critică poziția. Nu au mijloacele de a le face neauzite, nici de a le vârî pumnul pe gât. Ceea ce nu înseamnă, bineînțeles, că n-au încercat; doar că n-au reușit întotdeuna.

Din fericire. Pentru că dacă am avea legile construite după dorința BOR, am fi un fel de versiune ortodoxă a Iranului; sau a RSR, cu Biserica ținând locul Partidului.

Vicii ale prevederilor legale privind predarea religiei în școală

Legea educației naționale nr. 1/2011 ((LEN fost adoptată de Parlament pe 14 decembrie 2010, după ce Guvernul și-a asumat răspunderea pe 28 octombrie2010,  și promulgată de președinde pe 5 ianuarie, cu nr. 1/2011)) a fost adoptată practic fără a fi supusă unei dezbateri în Parlament ((Detalii și documentele în cauză se pot găsi pe situl Camerei Deputaților.)), prin asumarea răspunderii Guvernului ((Potrivit art. 114 din Constituție, un proiect de lege pentru care guvernul își asumă răspunderea este adoptat automat, cu modificările propuse de Parlament și acceptate de guvern, dacă Guvernul nu este demis prin moțiune de cenzură introdusă la cel mult 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.)), trecându-se peste două sesizări de neconstituționalitate venite, una din partea a 108 deputați PSD, PC și PNL, cealaltă din partea Președintelui Senatului, Mircea Geoană ((ref:2)). Motivația oficială a acestei proceduri a fost, presupun (nu mi-am dat osteneala să caut și este, oricum, irelevant), urgența cu care se impunea adoptarea unei noi legi a învățământului, în condițiile în care vechea lege era considerată inadecvată (aceasta este cauza oricărei schimbări legislative, nu-i așa?).

Adoptarea în pripă, însă, și fără o discuție detaliată a unei legi cu consecințe atât de profunde asupra învățământului în ansamblul său, după două decenii în care s-a tot fușărit pe ici pe colo – mai peticind câte-o gaură, mai adăugând câte-un zorzon inutil –, nu prea are cum să fie de bun augur. Nu contest nevoia reformării legislației în domeniul învățământului, dar înlocuirea unei legislații defectuoase cu alta la fel de (sau și mai) defectuoasă nu este o soluție, ci doar o sursă de noi probleme care vor trebui să fie adresate ulterior.

Nu contest existența unor prevederi benefice (ca exemplu, cele referitoare la incompatibilități, cumul de funcții sau destinate a pune o piedică nepotismului). Dar acestea nu pot servi de contragreutate unor alte prevederi a căror caracterizare variază de la „discutabil” (pensionarea obligatorie la 65  de ani, de exemplu) la „dezastruos” (prevederile privind studiul religiei) și destul de numeroaselor contradicții ale Legii cu sine însăși, alte legi, Constituția și dreptul internațional.

Lăsând la o parte detaliul că un an în plus sau în minus în care învățământul să funcționeze după vechea lege nu face cine știe ce diferență, rezultatul a fost unul singur: legea a fost adoptată în forma prezentată de Guvern fără a discutată, cu toate consecințele care decurg de aici. Unele dintre prevederile ei au fost contestate din primul moment în care a fost făcută publică propunerea legislativă, dar aceasta „a trecut” în ciuda acestora și a celor două sesizări de neconstituționalitate al căror obiect l-a făcut.

Printre prevederile cu bube-n cap din noua Lege a învățământului educației naționale (care-i diferența?) sunt și cele privind predarea religiei în învățământul public preuniversitar. (Ăla pentru muritorii de rând, nu liceele teologice… Ca să nu nu zică nimeni că aș căuta nod în papură legându-mă și de fabricile de popi subvenționate de la buget. Ce puțin, nu în articolul de față.)

Inconsistențe interne ale LEN cu privire la religie

În primul rând, avem inconsistențele interne ale Legii nr. 1/2011 în ceea ce privește religia. Astfel, pe de-o parte avem prevederile art. 18 din Lege:

(1) Planurile-cadrul ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. […]

(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Această introducere a a materiei Religie, în lumina prevederii că profesorii de religie trebuie „abilitați” în funcție de poziția cultelor religioase, este sinonimă cu introducerea îndoctrinării religioase în curriculumul școlar.

Art. 3 al aceleiași legi, prevede:

(1) Principiile care guvernează învățământul  preuniversitar […] din România sunt:

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

precum și cu art. 7, care prevede:

(1)  În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise […] activitățile de natură politică și prozelitismul religios.

Lăsând la o parte orice fel de sensuri peiorative, conotații și metafore legate de termenii „îndoctrinare” și „prozelitism” ((Acești termeni nu sunt definiți explicit în lege și, ca atare, se consideră a fi folosiți în sensul lor comun, care este în uz și apare în dicționarele limbii române, inclusiv DEX.)):

  • predarea confesională a religiei, în conformitate deci cu normele/dogmele unei confesiuni, constituie îndoctrinare religioasă în sensul cel mai simplu și mai de bază al cuvântului;
  • tentativa de îndoctrinare a elevilor, concretizată faptul de a fi înscriși „din oficiu” la orele de religie (și nu în urma unei cereri sau alegeri explicite a lor sau părinților lor) și coroborată cu cerința unei proceduri extraordinare pentru a nu lua parte la aceste ore, constituie prozelitism religios în favoarea cultului ales pentru clasa din care face parte elevul în cauză (cel mai adesea fiind vorba de BOR, bineînțeles).

Ca atare, prevederile art. 18 privind studiul religiei în școală se află în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. n) și ale art. 7 alin. 1).

Ca să fiu puțin mai optimist decât ar fi cazul (ținând cont de ce alte imbecilități au trecut prin Parlament și de câți dreptcredincioși de paradă sunt printre parlamentarii noștri), vreau să cred că această contradicție ar fi fost pusă în evidență în cadrul discuțiilor purtate în parlament asupra proiectului LEN introdus de Guvern. Sigur, cum stau lucrurile, speranța asta a mea rămâne la nivelul de speculație dat fiind că n-a avut loc niciun fel de dezbatere pe marginea proiectului ((ref:1)).

Alte dispoziții legale

Dintre alte legi care ar putea intra în contradicție cu LEN, în ceea ce privește predarea religiei, m-am uitat doar la prevederile cele mai evident relevante: Legea cultelor nr. 489/2006 ((Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 11 din 08 ianuarie 2007; poate fi găsită aici.)) și Legea fundamentală, a.k.a. Constituția României.

Contradicții cu Legea cultelor

Lăsând la o parte lipsurile proprii ale Legii nr. 489/2006, dintre care una este ideea dominantă că toți trebuie să aparțină unei religii și trebuie să aibă parte de „educație religioasă” (termenul folosit în limba legaleză pentru „îndoctrinare”), una din prevederile LEN intră în contradicție flagrantă cu una din prevederile Legii cultelo. Astfel, art. 18 alin. (2) din LEN prevede:

La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.

Înafară de aspectul oarecum sensibil, și deja atins în treacăt, al cerinței unui demers extraordinar pentru a evita îndoctrinarea religioasă în doctrina cultului ales de școală/diriginte, această prevedere se bate cap în cap cu art. 3 alin (2) din Legea cultelor nr. 489/2006:

… [C]opilul care a împlinit 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

Carevasăzică, minorii care au împlinit 16 ani pot să-și aleagă singuri religia (cf. Legii cultelor), dar nu pot să studieze religia pe care și-au ales-o (cf. LEN), decizia aceasta rămânând în continuare la latitudinea părinților. (Asta chiar și în situația ideală în care nu i se pun bețe-n roate la școală în momentul în care dorește să renunțe la orele de religie.) … Și nu pot, bineînțeles, nici să opteze să nu studieze nicio religie, în cazul în care asta e alegerea lor.

Aceasta ar fi, cum ziceam, contradicția cea mai săritoare în ochi. Mai rămâne și micul amănunt legat de prevederea primului articol din Legea cultelor:

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale […]

Sigur, nu poate fi constrâns. Dar se pot face presiuni punându-l în fața unui fapt împlinit (înscrierea din oficiu la ora de îndoctrinare religioasă) și cerându-i să facă demersuri extraordinare pentru a i se respecta dreptul enunțat.

Mai există apoi enunțul de principiu din art. 9:

(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fața legii și autorității publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

Neutralitatea aceasta a statului este încălcată în momentul în care în școlile de stat/publice sunt promovate ideologii religioase; cu atât mai mult cu cât promovarea aceasta se face preferențial – indiferent de criteriile pe baza cărora se decid preferințele.

Includerea orelor de îndoctrinare religioasă în trunchiul comun al curriculumului școlar constituie în sine un privilegiu și un favor acordat doar cultelor „recunoscute” de stat ((Art. 18 alin (1) și alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011.)); În plus, în lipsa unor dispoziții exprese, alegerea cultului promovat rămâne de facto la latitudinea școlii, care poate alege să ignore orice relație între religia declarată a elevilor și ideologia religioasă impusă în orele de religie. În ciuda precizării explicite din lege că astfel se asigură elevilor „dreptul constituțional de a participa la ora de religie” ((Art. 18 alin. (1): «Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat […] li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie […].»)), este profund neconstituțională însăși limitarea acestui drept doar la „elevii aparținând cultelor recunoscute de stat”.

Constituția României

Chiar dacă nu am găsit contradicții directe și explicite între prevederile din Legea educației și Legea fundamentală, felul în care este promovată îndoctrinarea religioasă  în LEN se află cel puțin în disonanță cu prevederile art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței, care declară:

(1)  Libertatea […] credințelor religioase nu [poate] fi îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Chiar dacă nu este încălcată direct și explicit această prevedere a Constituției, în sensul că elevii nu sunt obligați să participe la ore de îndoctrinare religioasă, presiunea exercitată prin înscrierea din oficiu la aceste ore și piedicile puse în calea renunțării la frecventarea lor sunt ele însele forme de constrângere.

Un drept (în speță, dreptul individului de a urma sau nu o credință și de a nu fi îndoctrinat contra voinței sale) este și trebuie să fie recunoscut ca atare – fără a fi cerșit, fără să fie nevoie de demersuri extraodinare pentru a cere respectarea lui. Altfel, încetează a fi un drept și devine un privilegiu.


Ca notă de sfârșit: am abordat situația doar perspectiva elevului din învățământul preuniversitar de stat. Tabloul general este, evident, mai larg, și include contradicții cu alte legi și norme de drept comun, prin care se încalcă presupusa și declarata neutralitate a statului față de culte și se discriminează pe baza religiei sau în funcție de poziția unui anumit cult.

În particular, prin prevederile art. 18 alin. (3) ((Art. 18 alin. (3) din LEN nr. 1/2011: «Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)) din Lege, se discriminează pe baze religioase (în funcție de poziția unui cult religios) împotriva cadrelor didactice care predau religia în școli. Astfel, în situația în care cadrele didactice sunt angajate și pot fi concediate pe criterii care nu țin de calificările și performanțele lor didactice, ci de părerea și regulile interne ale unui cult, ne aflăm în situația unei discriminări clare și explicite pe motive religioase și a unei alte încălcări a principiului neutralității față de religii a instituțiilor statului.

De ce Campania 10:23 e o inițiativă bună

Pentru că orice campanie care trage un semnal de alarmă împotriva șarlataniei instituționalizate este o inițiativă bună. Excelentă chiar! De repetat cât mai des și insistent și de mediatizat cât mai pe larg.

Adepții homeopatiei o prezintă ca pe o ramură a medicinei, la fel de eficientă ca medicina „tradițională” – medicina bazată pe principii și dovezi științifice, care în jargonul homeopat e numită (oarecum peiorativ) „alopatie” sau „medicină alopată”. „La fel de eficientă” am scris? Am greșit! Cel mai adesea e prezentată ca fiind chiar superioară medicinei clasice, argumentul fiind că preparatele homeopate (refuz să le creditez cu denumirea de „medicamente”) nu au efecte secundare și adverse ca „otrăvurile chimice” folosite în medicina „alopată”.

Descrierea homeopatiei, așa cum ne este dată de practicanții ei, variază în detalii în funcție de cine o face, dar toate descrierile pe care le-am văzut gravitează în jurul a două puncte centrale: „cui pe cui se scoate” (similia similibus curantur, axioma imbecilă avansată de însuși Hahnemann, inventatorul homeopatiei) și ideea că cu cât e mai diluat preparatul, cu atât e mai puternic.  Pe fundamentele acestea sunt grefate tot felul de idei pseudoștiințifice, argumentate cu întorsături de condei și figuri de stil din tot spectrul procedeelor literare, condimentate din plin cu termeni științifici reali sau inventați, și cimentate cu argumentul suprem: mărturiile pacienților convinși de puterea tămăduitoare a homeopatiei. Adesea mai sunt invocate și tot felul de teorii conspiraționiste, cele mai des pomenite fiind legate de o așa-zisă mafie a marilor concerne farmaceutice, disperate de pierderea pieței în favoarea produselor homeopate care sunt, nu-i așa , superioare din toate punctele de vedere.

Aceste descrieri ale homeopatiei sunt înșelătoare de la cap la coadă. Indiferent de buna sau reaua credință a celor care le avansează, afirmațiile false rămân afirmații false. Sunt chiar înclinat să cred că cea mai mare parte a susținătorilor homeopatiei sunt de bună credință și sunt convinși că aceasta „funcționează”. (Din păcate, acesta e un aspect care nu crediteză în nici un fel homeopatia ca metodă de tratament, la fel cum Soarele nu se învârte în jurul Pământului indiferent de părerea a opt milioane de români care cred opusul.) Cel puțin sunt înclinat să fiu mai împăciuitor când e vorba de publicul „laic”. Nu pot însă face același compromis pentru mult prea mulții medici care promovează homeopatia: în cazul lor ignoranța nu e o scuză.

Ce nu este homeopatia

Vreau să fac o foarte scurtă trecere în revistă a câtorva afirmații false sau înșelătoare mult prea des făcute cu privire la homeopatie de către susținătorii acesteia:

  • „Homeopatia este o ramură a medicinei.” – Nu este. Homeopatia este unul dintre domeniile de „medicină alternativă”. Cu alte cuvinte, una din practicile care nu sunt incluse în medicina mainstream pentru că ori n-au fost dovedite a da rezultate, ori s-a dovedit că nu dau rezultate.  Ca să repet ceea ce alții au spus mai bine ca mine: practicile medicinei „alternative” au fost testate de-a lungul timpului, iar cele care s-au dovedit a funcționa au devenit medicină.
  • Homeopatia este o terapie eficace. – Fals. Nu există nici măcar un singur studiu riguros care să confirme că preparatele homeopate ar avea vreun efect superior unui placebo. După toți parametrii obiectivi, preparatele homeopate sunt placebo.
  • Homeopatia nu tratează boli, ci pacienți. – De fapt, nu tratează nimic. Afirmație e de obicei făcută în contextul prezentării homeopatiei ca o metodă de tratament „holistică”, care ar lua chipurile în considerare întreaga persoană, în opoziție cu medicina „alopată” care ar lucra după o schemă fixă, mecanic. Această dihotomie este însă nu doar simplistă și naivă, ci chiar mincinoasă. Pe de-o parte, faptul că există specializări și tratamente specifice anumitor boli sau grupuri de boli nu înseamnă că medicii ignoră tabloul general al stării pacientului. Pe de alta, chiar în cazul pseudomedicinei homeopate există rețetare și sistematizări în care anumite preparate sunt indicate pentru anumite simptome și vice versa.
  • Homeopatia tratează cauza bolii, nu doar simptomele. – Repet: de fapt nu tratează nimic. Și această declarație, un exercițiu de ipocrizie întocmai ca cea precedentă, conține un atac implicit la adresa medicinei: ideea că medicina „tradițională” tratează doar simptomele, nu și cauzele bolilor – un fals grosolan adesea ascuns sub niște bâlbe pseudoștiințifice care identifică „cauzele” cu presupuse „dezechilibre” din organism, pe care știința nu le-ar poate detecta sau medicina nu le-ar aborda.
  • Preparatele homeopatice sunt inofensive. – Afirmația este de obicei făcută în contextul în care medicamentele („chimice”, mai ales) au (adesea?) efecte secundare sau adverse neplăcute, în unele cazuri chiar periculoase. În timp ce  faptul din urmă este abordat în mod corespunzător în medicină (se iau precauții pentru a contracara sau minimiza efectele nedorite ale medicamentelor, și cu cât o terapie are efecte neplăcute majore, cu atât mai mult se evită administrarea ei), ideea că homeopatia nu este dăunătoare este un fel de minciună prin omisiune. E adevărat că preparatele homeopate în sine nu sunt dăunătoare, și cu atât mai puțin toxice: câteva picături de apă pură n-au cum să fie toxice, iar câteva zeci de miligrame de glucoză (din care sunt făcute preparatele homeopate vândute sub formă de granule) nu sunt dăunătoare nici măcar pentru diabeticii insulinodependenți. Este însă cât se poate de dăunătoare administrarea acestor preparate inofensive în locul unui tratament adecvat.
  • Homeopatia este un tratament natural. – Homeopații rar scapă ocazia să sublinieze că se folosesc ca materie primă doar substanțe naturale. Lăsând la o parte sofismul naturalist la care apelează („natural” nu e nici pe departe sinonim cu „bun” sau „sănătos”), este irelevant de la ce se pleacă. Pentru diluțiile folosite în mod tipic (cel mai adesea 30C, care corespunde cu o concentrație teoretică de 1:1060 a principiului activ) este infimă probabilitatea de a găsi în preparatul final până și o singură particulă din materia primă.

Lista ar putea continua cu cel puțin o duzină de afirmații. Mă opresc aici, după ce-am pomenit câteva dintre cele mai flagrant false dintre afirmațiile pe care le-am întâlnit în ultimul timp. Voi încerca pe viitor să detaliez punctele trecute în revistă aici… în măsura în care voi reuși să mă urnesc.

Papa Ratzinger: demență senilă?

Am fost curios să văd cum decurge mult-mediatizata vizită a papei în Anglia, după toate controversele și protestele care au precedat-o.

Mă așteptam ca Ratzinger să continue ignorarea deliberată a scandalurilor care au implicat în ultima perioadă Biserica Catolică, și mă așteptam să-și continue discursurile în care demonizează orice nu este pe gustul dogmei catolice, de la secularismul în creștere în societatea occidentală, la eutanasie și orice are de-a face cu viața sexuală a oamenilor. Mă așteptam la răbufniri retorice împotriva oricărei forme de contracepție (pentru că sunt „atentate la demnitatea persoanei”), mai ales a folosirii prezervativelor (care, printre altele, „contribuie la răspândirea HIV/SIDA”), împotriva avortului („crimă”), homosexualității (un „rău moral intrinsec”) și așa mai departe.

Mă așteptam, cu alte cuvinte, să-și continue discursurile rupte de realitate și îmbibate în doctrine catolice rămase de pe vremea când Biserica Catolică ardea pe rug vrăjitoarele, tortura eretici și practica exorcismul. (Ups, am dat-o-n bară, așa-i? Biserica Catolică mai are și acum exorciști…)

Trebuie să recunosc că Ratzinger, a.k.a. Benedict XVI, mi-a depășit cu mult așteptările. A ajuns în discursul lui să egaleze și chiar să întreacă cei mai retardați popi ortodocși ai ROR și predicatori evaghelici din străfundurile neoprotestantismului american (importat și pe la noi).

Într-o vizită prefațată de  cardinalul Walter Casper, care a declarat Anglia o țară de lumea a treia (o comparație de care nu sunt sigur dacă e o expresie de snobism sau pur și simplu rasism și xenofobie), care acum s-a îmbolnăvit strategic, Ratzinger a reușit să-și depăseașcă propriul record de imbecilitate, orbire și dogmatism retrograd în discursul ținut la Holyroodhouse, castelul monarhilor Scoției, unde a fost primit de regina Elisabeta a II-a pe 16 septembrie, la debutul vizitei sale în Marea Britanie (discursul e redat în întregime aici, pe situl ziarului britanic Catholic Herald):

Ne putem aminti cum, chiar în timpul vieții noastre, Marea Britanie și conducătorii săi s-au ridicat împotriva tiraniei naziste care dorea să-l înlăture pe Dumnezeu din societate și să ne nege multora umanitatea pe care toți o avem în comun – în special evreilor, care erau considerați nedemni de a trăi. Îmi amintesc de asemeni atitudinea regimului față de pastorii și religioșii creștini care glăsuiau adevărul din iubire, care s-au opus naziștilor și au plătit pentru aceasta cu viața. Reflectând la lecțiile aspre ale extremismului ateu în secolul XX, să nu uităm niciodată cum excluderea lui Dumnezeu, a religiei și a virtuții din viața publică duce în final la o viziune deformată a omului și societății și deci la o „viziune reductivă a persoanei și destinul ei” (Caritas in Veritate, 29). [Sublinierile îmi aparțin.] ((«Even in our own lifetime, we can recall how Britain and her leaders stood against a Nazi tyranny that wished to eradicate God from society and denied our common humanity to many, especially the Jews, who were thought unfit to live. I also recall the regime’s attitude to Christian pastors and religious who spoke the truth in love, opposed the Nazis and paid for that opposition with their lives. As we reflect on the sobering lessons of the atheist extremism of the twentieth century, let us never forget how the exclusion of God, religion and virtue from public life leads ultimately to a truncated vision of man and of society and thus to a “reductive vision of the person and his destiny” (Caritas in Veritate, 29).» ))

M-am obișnuit deja și cu retorica lui găunoasă împotriva secularismului pe care el, de pe tronul ultimei monarhii absolute occidentale, îl declară cancerul societății moderne, dar asta chiar le întrece pe toate. A reușit prin aceste cuvinte să-i ajungă și chiar să-i întreacă pe cei mai josnici dintre scursurile fundamentaliste ce infestează Sudul Statelor Unite și schiturile de pe Muntele Athos.

Tirania nazistă = Extremism ateu? Nu zău!

Tirania nazistă era foarte departe de a dori înlăturarea lui Dumnezeu din societate.

  • Liderul absolut al „tiraniei naziste”, ultrafaimosul Adolf Hitler, era catolic prin botez și educație și, după propriile lui cuvinte, credea că epurând societatea de „elementele necurate” nu făcea altceva decât să îndeplinească voia Domnului.
  • Conducerea Reichului, ca și trupele acestuia (inclusiv infamul SS din subordinea lui Heinrich Himmler) era majoritar catolică, restul fiind în cea mai mare parte luterani.
  • Niciodată – înainte, în timpul sau chiar după cel de-al doilea Război Mondial – nu a fost excomunicat vreunul liderii sau ofițerii naziști pentru crimele atroce pe care le-au comis. ((Se spune că singurul căruia i-a fost aplicată această pedeapsă supremă a Bisericii Catolice, ar fi fost Joseph Göbbels, pentru infama crimă de a se căsători cu o protestantă.))
  • Tirania nazistă a fost atât de extremist atee și Biserica Catolică atât de nefavorabilă regimului lui Hitler, încât primul tratat internațional al Germaniei după ce naziștii au câștigat alegerile a fost faimosul Reichskonkordat– negociat și semnat din partea Vaticanului de cardinalul Eugenio Pacelli, viitorul papă Pius XII. Concordatul prevedea, printre altele:
    • controlul Bisericii asupra educației, prin obligativitatea orelor de religie catolică și a rugăciunilor în școli, și menținând facultățile teologice catolice în universitățile de stat;
    • dispense și excepții de la practica de drept comun pentru clericii și organizațiile  catolice;
    • avantaje fiscale pentru Biserica Catolică și cler;
    • depunerea unui jurământ de credință către Stat din partea episcopilor;
    • garantarea canalelor de comunicare între Vatican și episcopi, precum și inviolabilitatea „clădirilor dedicate serviciilor religioase”;
    • celebrarea căsătoriei religioase înainte de a o putea efectua pe cea civilă.

Lista ar putea continua. De exemplu, cu citate din Mein Kampf, opus magnus al lui Dolfi. Dar n-am la-ndemână o versiune în română a cărții. O listă luuuungă de citate în engleză a fost însă  (re)publicată recent de biologul PZ Myers, pe Pharyngula… „în onoarea vizitei papei în Marea Britanie”. Poate fi citită aici.

Nu numai că Hitler „și ai lui” au avut relații cât se poate de cordiale și reciproc avantajoase cu biserica (în special Biserica Catolică), dar nu au privit cu ochi prea buni liber-cugetătorii din Germania interbelică, unele dintre primele acte după instaurarea regimului nazist fiind de a interzice majoritatea organizațiilor „nealiniate”. Atât de extremist-ateu a fost Hitler și regimul lui, încât Führerul însuși a crezut de cuviință să menționeze, ca pe un succes al regimului său, că s-a reușit eradicarea ateismului din societatea germană.

Culmea este că dintre toți cei care au asistat la discursul lui Raztinger, tocmai el ar fi trebuit să știe cel mai bine cum stăteau treburile cu naziștii și ateismul lor. Nu numai că a crescut în „perioada de glorie” a naziștilor, dar a și făcut parte din organizația lor de tineret, Hitlerjugend. ((Contrar unora care văd în apartenența lui Ratzinger la Hitlerjugend un semn că ar fi simpatizat cu hitleriștii, nu mi se pare un detaliu semnificativ. Dacă l-oi gratula vreodată cu epitetul de „nazist”, va fi pentru similitudinea ideilor sale cu idealurile naziste. Similitudine care n-ar fi întâmplătoare, dat fiind că trăsătura cea mai mediatizată a nazismului, anti-semitismul, a fost standard oficial sau oficios al doctrinei catolice pentru mai bine de un mileniu și jumătate.)) Chiar dacă nu le împărtășea ideologia și idealurile, e de neconceput că nu știa care sunt acestea.

In nomine patris et filii et spiritus sancti!

Catedrala Mânturii Neamului: Patriarhia bosumflată pe ASUR

Drapel RORPe 3 septembrie, vinerea trecută, am fost înștiințați că patriarhul Daniel, a binecuvântat începerea lucrărilor de construire ale Catedralei pompos numită a „Mântuirii Neamului”. O catedrală care, după cum preafericitul prealuminat părinte patriarh al poporului ne-a arătat, „ nu este nici mare nici mică”; și care „este o necesitate practică ţinând seama de numărul mare aproape şaizeci de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care nu încap mai mult de doisprezece [sic] în Altarul Catedralei actuale de pe Dealul Mitropoliei.” (Conform CatedralaNeamului.ro)

Asociația Secular–Umanistă din România (ASUR) a publicat pe blogul propriu, sub titlul „Catedrala Mânturii Neamului – o necesitate practică?”, un scurt articol în care atrăgea atenția asupra superficialității motivației pomenite și asupra costurilor suportate de bugetul de stat.

Replică la replică

Răspunsul din partea BOR n-a întârziat mult. A doua zi, pe situl Ziarului Lumina, organul oficial al Patriarhiei, apărea comunicatul de presă cu titlul „O nouă încercare de dezinformare a opiniei publice în legătură cu Catedrala Mântuirii Neamului”. În cuprinsul acestuia ni se „reamintesc” câteva vechi argumente în care cocleala e din nou mascată sub luciul argintiu al retoricii smiorcăite cu iz de mania persecuției.

Astfel, ni se spune că:

1. Chiar dacă legea nr. 261/2005 cu modificările ulterioare prevede sprijn [sic] de la bugetul de Stat pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, […] fondurile necesare vor fi obţinute printr-o linie de creditare de la una sau mai multe bănci. Creditul va avea o perioadă de graţie până la finalizarea construirii Catedralei şi va fi ramubursat [sic] din donaţiile credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate. În acelaşi timp, Patriarhia Română a anunţat că pentru construirea noii Catedralei patriarhale faza „la roşu”, costurile sunt estimate la aproximativ 100 milioane de euro.

Ah, deci fondurile nu sunt obținute de la stat, ci printr-un credit (probabil garantat de stat) ce va fi rambursat din… donațiile credincioșilor. Adică acele donații pe care credincioșii n-au putut fi convinși să le dea pentru a începe construirea Catedralei. Prevăd că, în cazul nefericit în care se va merge până la capăt cu construirea acestei monstruozități ortodoxe, bunii credincioși o să se facă că plouă, iar banii le vor fi luați cu de-a sila (adică va plăti garantul – statul – din bugetul public).

Ca atare, este nedemnă încercarea de manipulare a opinei publice de către ASUR, care în comunicatul de presă din 6 septembrie 2010, afirmă în mod tendenţios că, [sic] viitoarea Catedrală patriarhală „va fi construită cu bani care ar urma să provină, într-o proporţie semnificativă, de la bugetul de Stat…”, ascunzând adevărul că majoritatea contribuabililor la bugetul de Stat sunt românii creştini ortodocşi (87%).

Deci… viitoarea catedrală va fi, totuși, construită cu bani ce provin „într-o proporție semnificativă” de la bugetul de stat. Problema e că și admițând că bugetul ar fi constituit din impozite directe asupra cetățenilor (și evident nu e) și că procentul de 87% n-ar fi cam „umflat” (și este – voi reveni ulterior), tot nu ar fi relevant.

2. Noua catedrală patriarhală reprezintă, în mod indiscutabil, o necesitate practică, liturgică şi misionară şi un simbol al demnităţii naţionale.

Da, necesitatea practică de a asigura comoditatea popilor din Sinod, care nu pot oficia decât toți odată pentru că, probabil, nicicare nu vrea să cedeze locul de onoare de pe scena show-ului medieval. Am notat.

Terenul situat în Calea 13 Septembrie, nr. 4-60, sect. V, Bucureşti, destinat exclusiv construirii Ansamblului arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, atribuit legal în proprietate Patriarhiei Române de către Statul român reprezintă un act de dreptate, iar nu un privilegiu, aşa cum, în mod tendenţios, susţin cei se opun construirii Catedralei.

Ei, nu. Trecerea terenului respectiv în proprietatea privată a Patriarhiei a reprezentat și reprezintă o decizie extraordinară, pusă în fapt printr-o lege dubioasă (L. 261/2005) care aprobă o ordonanță de urgență  (OUG 19/2005) neconstituțională. De acord, nu e un privilegiu – e de-a dreptul un abuz.

Considerăm nedemnă şi antidemocratică atitudinea celor care persecută Biserica Ortodoxă Română pentru că îşi construieşte o Catedrală (situaţie nemaiîntâlnită în cazul construirii de lăcaşuri de cult de către alte confesiuni creştine din România) […]

Sau: „Ah, antidemocraticii ăștia nedemni care ne persecută și nu ne lasă să ne facem o bisericuță din banii noștri agonisiți cu greu!.

Numai că nu e bisericuță, ci ditamai bisericoiul de mai bine de jumate de miliard de euro (ba chiar de un miliard bătut pe muchie, după unele estimări). Și, după cum stau lucrurile, BOR nu își construiește nimic, ci manipulează politicienii care-i pupă mâna și profită cu nesimțire de o formulare vagă din lege, care spune că în țara noastră cultele sunt „sprijinite” de stat. La aceasta se mai adaugă, bineînțeles, și fățărnicia de a arăta cu degetul la „celelalte confesiuni creștine din România”, în condițiile în care BOR nu numai că ia partea leului din bugetul pentru culte, dar fondurile pe care statul „trebuie” să le pompeze în construirea acestei „bisericuțe” reprezintă, după ce tragi linia și faci socotelile, mai mult decât pomenitul buget pe zece ani.

Dar ajungem la penultimul paragraf, unde se poate citi:

Patriarhia Română are dreptul şi responsabilitatea de a a construi viitoarea Catedrală patriarhală, indiferent de complexele şi interesele oculte ale celor care, cu ostilitate, încearcă pe orice cale să împiedice construirea acesteia în Bucureşti – singura capitală a unei ţări membre a Uniunii Europene fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa şi demnitatea poporului ei.

Patriarhia Română are, cu alte cuvinte, „dreptul și responsabilitatea” să facă ce vrea cu banii publici. (Sau cel puțin așa pretinde.) Pentru că, se știe, BOR este stat în stat în România, și cetățenii sunt niște sclavi păcătoși care trebuie să urmeze voia Domnului – așa cum ne este comunicată prin prealuminarea preafericitului patriarh Daniel. Și, mai presus de toate, are dreptul ăsta indiferent de interesele „robilor păcătoși” care, până în coadă, sunt obligați pe căi ocolite să plătească capriciile unor călugări spoiți cu aur.

Da, n-avem în București o catedrală asemeni Notre Dame-ului.

Nu ne lipsește însă un monument faraonic, construit cu bani luați cu de-a sila poporului, închinat megalomaniei unui individ obscur profesând modestia și practicând luxul exorbitant. Ne lipsește perechea sa. Amplasamentul Catedralei, indiferent de cum a fost obținut terenul, e cât se poate de bine ales: ce poate fi mai potrivit decât să împerechezi simbolul totalitarismului comunist cu cel al colaboratoarei sale de nădejde, Biserica Ortodoxă Română?