Tag Archives: realitate

Averea bisericii, cu subtitrare în engleză

Acum vreo două săptămâni am găsit, pe blogul lui Lucian Vâlsan o ediție a emisiunii Cu ochii’n patru, intitutată „Averea bisericii” și care adresa, ghici ciupercă ce-i, taman… averea asta a bisericii. A Bisericii Ortodoxe Române, de care e întotdeauna vorba când se vorbește de România și se pomenește cu cuvântul „biserica” (așa, articulat!)

Lucian își propusese să subtitreze sau să dubleze în engleză emisiunea, ca să se poată minuna și străinezii de ce-nvârte biserica în România. Din varii motive, n-a apucat să facă subtitrarea (nu cred, cel puțin)… Am făcut-o eu – abia ce-am terminat-o cu puțintel timp în urmă.

Ca fapt divers, mi-a luat cam cât prevăzusem: între 5 și 10 minute de muncă pentru fiecare minut de audio, pentru transcrierea inițială (sincronizată, direct ca subtitrare)  și traducerea în engleză. În aceste condiții, rog să nu fiu bătut la cap cu greșelile care mai apar. N-am mai avut nervi și de o corectură. Bineînțeles, dacă se oferă cineva să corecteze scăpările mele, e binevenit s-o facă. Subtitrările, atât în română cât și în engleză, pot fi găsite în ZIP-ul atașat. Formatul este SubRip (.srt), iar VisualSubSync este un editor excelent (deși corectarea textului ca atare se poate face  în orice program capabil să deschidă un fișier de text simplu).

Bun… ete, așadar, playlistul cu toate cele cinci părți concatenate. Cine vrea să vadă filmulețele individual e invitat să facă clic pe ele până se deschid în Youtube (nu m-am lămurit încă care-i procedura exactă) sau să meargă la bit.ly/church-wealth-playlist. Pentru a vedea subitrările, clic pe chestia aia cu „CC” (ascunsă probabil în dreapta jos, ca fly-out la chestia aia în formă de triunghi isoscel):

Cam atât. Dați mai departe! (Dacă vi se-arată, bineînțeles…)

UPDATE

Adresat celor care eu descărcat subtitrările pe 13 aprilie, înainte de orele 20-22. Am înlocuit ZIP-ul cu subtitrări cu un altul în care cele în engleză au trecut printr-o corectură.

A note for English speakers

The material is, as far as I know, one of the very few filmed in Romania during the last decade or so, where the Romanian Orthodox Church is treated anything but great reverence and depicted as anything but the savior of our whole society. Even more notably, it was aired on the national television, which is notoriously subservient to the Church.

The church, on the other hand, even though it enjoys victimizing itself, is nowhere near being a victim of circumstances or church-haters or whatever, as it so often claims. On the contrary, not only is there no clear separation of Church and State in Romania, but the Church is being funded by the state, as well as given numerous privileges – some by  law and in plain sight, some not quite. What’s shown in the 70 minutes, the total duration of all five parts, is only the tip of the iceberg.

If you downloaded the film from YouTube (or somewhere else for that matter, provided it has the same timing), you can find the subtitles in the attached ZIP file.

A final note: I’m sorry, I’m keeping this blog Romanian-only until I’m able to find a solution to make it properly multilingual. I have tried several plugins but most are buggy and none works the way I want it to. (Yeah, I know: I should switch to a platform that’s multilingual by design. But, well… I guess I’m simply too lazy.)

Vicii ale prevederilor legale privind predarea religiei în școală

Legea educației naționale nr. 1/2011 ((LEN fost adoptată de Parlament pe 14 decembrie 2010, după ce Guvernul și-a asumat răspunderea pe 28 octombrie2010,  și promulgată de președinde pe 5 ianuarie, cu nr. 1/2011)) a fost adoptată practic fără a fi supusă unei dezbateri în Parlament ((Detalii și documentele în cauză se pot găsi pe situl Camerei Deputaților.)), prin asumarea răspunderii Guvernului ((Potrivit art. 114 din Constituție, un proiect de lege pentru care guvernul își asumă răspunderea este adoptat automat, cu modificările propuse de Parlament și acceptate de guvern, dacă Guvernul nu este demis prin moțiune de cenzură introdusă la cel mult 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.)), trecându-se peste două sesizări de neconstituționalitate venite, una din partea a 108 deputați PSD, PC și PNL, cealaltă din partea Președintelui Senatului, Mircea Geoană ((ref:2)). Motivația oficială a acestei proceduri a fost, presupun (nu mi-am dat osteneala să caut și este, oricum, irelevant), urgența cu care se impunea adoptarea unei noi legi a învățământului, în condițiile în care vechea lege era considerată inadecvată (aceasta este cauza oricărei schimbări legislative, nu-i așa?).

Adoptarea în pripă, însă, și fără o discuție detaliată a unei legi cu consecințe atât de profunde asupra învățământului în ansamblul său, după două decenii în care s-a tot fușărit pe ici pe colo – mai peticind câte-o gaură, mai adăugând câte-un zorzon inutil –, nu prea are cum să fie de bun augur. Nu contest nevoia reformării legislației în domeniul învățământului, dar înlocuirea unei legislații defectuoase cu alta la fel de (sau și mai) defectuoasă nu este o soluție, ci doar o sursă de noi probleme care vor trebui să fie adresate ulterior.

Nu contest existența unor prevederi benefice (ca exemplu, cele referitoare la incompatibilități, cumul de funcții sau destinate a pune o piedică nepotismului). Dar acestea nu pot servi de contragreutate unor alte prevederi a căror caracterizare variază de la „discutabil” (pensionarea obligatorie la 65  de ani, de exemplu) la „dezastruos” (prevederile privind studiul religiei) și destul de numeroaselor contradicții ale Legii cu sine însăși, alte legi, Constituția și dreptul internațional.

Lăsând la o parte detaliul că un an în plus sau în minus în care învățământul să funcționeze după vechea lege nu face cine știe ce diferență, rezultatul a fost unul singur: legea a fost adoptată în forma prezentată de Guvern fără a discutată, cu toate consecințele care decurg de aici. Unele dintre prevederile ei au fost contestate din primul moment în care a fost făcută publică propunerea legislativă, dar aceasta „a trecut” în ciuda acestora și a celor două sesizări de neconstituționalitate al căror obiect l-a făcut.

Printre prevederile cu bube-n cap din noua Lege a învățământului educației naționale (care-i diferența?) sunt și cele privind predarea religiei în învățământul public preuniversitar. (Ăla pentru muritorii de rând, nu liceele teologice… Ca să nu nu zică nimeni că aș căuta nod în papură legându-mă și de fabricile de popi subvenționate de la buget. Ce puțin, nu în articolul de față.)

Inconsistențe interne ale LEN cu privire la religie

În primul rând, avem inconsistențele interne ale Legii nr. 1/2011 în ceea ce privește religia. Astfel, pe de-o parte avem prevederile art. 18 din Lege:

(1) Planurile-cadrul ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. […]

(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Această introducere a a materiei Religie, în lumina prevederii că profesorii de religie trebuie „abilitați” în funcție de poziția cultelor religioase, este sinonimă cu introducerea îndoctrinării religioase în curriculumul școlar.

Art. 3 al aceleiași legi, prevede:

(1) Principiile care guvernează învățământul  preuniversitar […] din România sunt:

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

precum și cu art. 7, care prevede:

(1)  În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise […] activitățile de natură politică și prozelitismul religios.

Lăsând la o parte orice fel de sensuri peiorative, conotații și metafore legate de termenii „îndoctrinare” și „prozelitism” ((Acești termeni nu sunt definiți explicit în lege și, ca atare, se consideră a fi folosiți în sensul lor comun, care este în uz și apare în dicționarele limbii române, inclusiv DEX.)):

  • predarea confesională a religiei, în conformitate deci cu normele/dogmele unei confesiuni, constituie îndoctrinare religioasă în sensul cel mai simplu și mai de bază al cuvântului;
  • tentativa de îndoctrinare a elevilor, concretizată faptul de a fi înscriși „din oficiu” la orele de religie (și nu în urma unei cereri sau alegeri explicite a lor sau părinților lor) și coroborată cu cerința unei proceduri extraordinare pentru a nu lua parte la aceste ore, constituie prozelitism religios în favoarea cultului ales pentru clasa din care face parte elevul în cauză (cel mai adesea fiind vorba de BOR, bineînțeles).

Ca atare, prevederile art. 18 privind studiul religiei în școală se află în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. n) și ale art. 7 alin. 1).

Ca să fiu puțin mai optimist decât ar fi cazul (ținând cont de ce alte imbecilități au trecut prin Parlament și de câți dreptcredincioși de paradă sunt printre parlamentarii noștri), vreau să cred că această contradicție ar fi fost pusă în evidență în cadrul discuțiilor purtate în parlament asupra proiectului LEN introdus de Guvern. Sigur, cum stau lucrurile, speranța asta a mea rămâne la nivelul de speculație dat fiind că n-a avut loc niciun fel de dezbatere pe marginea proiectului ((ref:1)).

Alte dispoziții legale

Dintre alte legi care ar putea intra în contradicție cu LEN, în ceea ce privește predarea religiei, m-am uitat doar la prevederile cele mai evident relevante: Legea cultelor nr. 489/2006 ((Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 11 din 08 ianuarie 2007; poate fi găsită aici.)) și Legea fundamentală, a.k.a. Constituția României.

Contradicții cu Legea cultelor

Lăsând la o parte lipsurile proprii ale Legii nr. 489/2006, dintre care una este ideea dominantă că toți trebuie să aparțină unei religii și trebuie să aibă parte de „educație religioasă” (termenul folosit în limba legaleză pentru „îndoctrinare”), una din prevederile LEN intră în contradicție flagrantă cu una din prevederile Legii cultelo. Astfel, art. 18 alin. (2) din LEN prevede:

La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.

Înafară de aspectul oarecum sensibil, și deja atins în treacăt, al cerinței unui demers extraordinar pentru a evita îndoctrinarea religioasă în doctrina cultului ales de școală/diriginte, această prevedere se bate cap în cap cu art. 3 alin (2) din Legea cultelor nr. 489/2006:

… [C]opilul care a împlinit 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.

Carevasăzică, minorii care au împlinit 16 ani pot să-și aleagă singuri religia (cf. Legii cultelor), dar nu pot să studieze religia pe care și-au ales-o (cf. LEN), decizia aceasta rămânând în continuare la latitudinea părinților. (Asta chiar și în situația ideală în care nu i se pun bețe-n roate la școală în momentul în care dorește să renunțe la orele de religie.) … Și nu pot, bineînțeles, nici să opteze să nu studieze nicio religie, în cazul în care asta e alegerea lor.

Aceasta ar fi, cum ziceam, contradicția cea mai săritoare în ochi. Mai rămâne și micul amănunt legat de prevederea primului articol din Legea cultelor:

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale […]

Sigur, nu poate fi constrâns. Dar se pot face presiuni punându-l în fața unui fapt împlinit (înscrierea din oficiu la ora de îndoctrinare religioasă) și cerându-i să facă demersuri extraordinare pentru a i se respecta dreptul enunțat.

Mai există apoi enunțul de principiu din art. 9:

(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fața legii și autorității publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

Neutralitatea aceasta a statului este încălcată în momentul în care în școlile de stat/publice sunt promovate ideologii religioase; cu atât mai mult cu cât promovarea aceasta se face preferențial – indiferent de criteriile pe baza cărora se decid preferințele.

Includerea orelor de îndoctrinare religioasă în trunchiul comun al curriculumului școlar constituie în sine un privilegiu și un favor acordat doar cultelor „recunoscute” de stat ((Art. 18 alin (1) și alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011.)); În plus, în lipsa unor dispoziții exprese, alegerea cultului promovat rămâne de facto la latitudinea școlii, care poate alege să ignore orice relație între religia declarată a elevilor și ideologia religioasă impusă în orele de religie. În ciuda precizării explicite din lege că astfel se asigură elevilor „dreptul constituțional de a participa la ora de religie” ((Art. 18 alin. (1): «Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat […] li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie […].»)), este profund neconstituțională însăși limitarea acestui drept doar la „elevii aparținând cultelor recunoscute de stat”.

Constituția României

Chiar dacă nu am găsit contradicții directe și explicite între prevederile din Legea educației și Legea fundamentală, felul în care este promovată îndoctrinarea religioasă  în LEN se află cel puțin în disonanță cu prevederile art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței, care declară:

(1)  Libertatea […] credințelor religioase nu [poate] fi îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Chiar dacă nu este încălcată direct și explicit această prevedere a Constituției, în sensul că elevii nu sunt obligați să participe la ore de îndoctrinare religioasă, presiunea exercitată prin înscrierea din oficiu la aceste ore și piedicile puse în calea renunțării la frecventarea lor sunt ele însele forme de constrângere.

Un drept (în speță, dreptul individului de a urma sau nu o credință și de a nu fi îndoctrinat contra voinței sale) este și trebuie să fie recunoscut ca atare – fără a fi cerșit, fără să fie nevoie de demersuri extraodinare pentru a cere respectarea lui. Altfel, încetează a fi un drept și devine un privilegiu.


Ca notă de sfârșit: am abordat situația doar perspectiva elevului din învățământul preuniversitar de stat. Tabloul general este, evident, mai larg, și include contradicții cu alte legi și norme de drept comun, prin care se încalcă presupusa și declarata neutralitate a statului față de culte și se discriminează pe baza religiei sau în funcție de poziția unui anumit cult.

În particular, prin prevederile art. 18 alin. (3) ((Art. 18 alin. (3) din LEN nr. 1/2011: «Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)) din Lege, se discriminează pe baze religioase (în funcție de poziția unui cult religios) împotriva cadrelor didactice care predau religia în școli. Astfel, în situația în care cadrele didactice sunt angajate și pot fi concediate pe criterii care nu țin de calificările și performanțele lor didactice, ci de părerea și regulile interne ale unui cult, ne aflăm în situația unei discriminări clare și explicite pe motive religioase și a unei alte încălcări a principiului neutralității față de religii a instituțiilor statului.

Problema fundamentală cu predarea religiei în școli

Este îndoctrinare religioasă cvasi-obligatorie.

Religia se predă confesional ((Art. 17 alin. 2: «Disciplina Religie poate fi predata numai de personalul didactic […] abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului si cultele religioase recunoscute oficial de stat.»)). Nu ca educație despre religie (cum ar fi cazul dacă s-ar preda ca istoria religiilor sau religie comparată, care este abordarea din unele țări în care se predă religia în școală), ci din perspectiva unilaterală și îngustă a – în majoritatea covârșitoare a cazurilor – religiei ortodoxe. Cu dogmele, tradițiile și credințele ortodoxe prezentate ca adevăr imuabil și etern. Cu tabuurile și regulile bisericești prezentate ca norme sociale absolute. Cu noțiunile inepte de „păcat” și „virtute” ale religiei prezentate ca norme morale și etice indiscutabile.

Acest mod de predare al religiei este implicit în Legea educației nr. 1/2011, și este dictat de felul în care este introdusă religia în planul de ore (ca disciplină făcând parte din trunchiul comun ((Art. 17 alin. 1: «Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.»)) pe tot parcursul învățământului preuniversitar), de conținutul orelor de religie și de felul în care sunt selecționați profesorii – ultimele două rămânând la cheremul popimii ((ref:1)).

De aici decurge promovarea în școală de idei și uzul de proceduri care nu-și au locul în epoca modernă, sub pretextul că sunt „adevăruri de credință” indiscutabile:

  • folosirea terorii ca instrument educativ;
  • promovarea discriminării și segregării copiilor în grupuri determinate de religia lor (sau, mai bine zis, de religia părinților lor!);
  • inducerea unor perspective etice și morale contrare principiilor fundamentale ale drepturilor omului și generatoare de segregare socială, etnică și culturală;
  • tocirea spiritului critic al copiilor;
  • inducerea confuziei cu privire la conținutul materiilor studiate
  • promovarea ideii că valoarea de adevăr a unor afirmații se schimbă în funcție de clubul religios la care sunt înscriși copiii (respectiv părinții lor).

Toate acestea sunt inerente predării confesionale a religiei în școală pentru că sunt parte integrantă a dogmelor religioase și a modului în care este abordată perspectiva religiei: nu printr-o prezentare obiectivă și neutră a conținutului acesteia (cum ar fi în cazul unor ore de istoria religiilor sau religie comparată), ci prin prezentarea cu valoare de adevăr a tuturor afirmațiilor explicite și implicite ale dogmelor și tradițiilor unei anume confesiuni.

Contraargumentul conform căruia „copiii nu sunt obligați să studieze religia” este lipsit de valoare și de o ipocrizie străvezie în lumina prevederilor privind studiul religiei și a procedurilor prin care acestea se aplică. Prin înscrierea din oficiu a elevilor la orele de religie, elevii și părinții sunt puși în fața unui fapt împlinit, spre deosebire de situația în care cei interesați s-o facă ar trebui să opteze explicit pentru studierea religiei. Aceasta este cu atât mai mult o problemă cu cât părinții adesea nu sunt informați de opțiunea de a retrage copilul de la orele de religie, sau li se prezintă așa-zise argumente în care educația religioasă este echivalată cu educația etico-morală.

Campania 10:23 2011 încheiată în România

1023-homeopatia.jpg Pe plan mondial, Campania 10:23 2011 este încheiată prin conferința QED organizată la Manchester, în Marea Britanie. La conferință vor lua cuvântul o serie de personalități binecunoscute pe plan mondial, oameni de știință și jurnaliști, printre care Steven Novella (profesor de neurologie la Școala Medicală a Universității Yale, SUA), Eugenie Scott (dir. exec. al Consiliului Național pentru Educație Științifică, SUA), Simon Singh (fizician și autor a mai multor best-selleruri de popularizare științifică) și Christopher French (profesor de psihologie la Universitatea Goldsmiths din Londra, Marea Britanie).

În România, punctul culminanant al Campaniei 10:23 a fost atins ieri, cu puțin înainte de prânz, prin protestele organizate în mai multe orașe la inițiativa Asociației Secular-Umaniste din România și Sceptici în România. Oficial, protestul s-a desfășurat doar în București și în Iași; neoficial, mai pe oriunde a făcut cineva efortul să se filmeze „supradozând” cu un flacon de preparate homeopate.

2.jpg

În București, înainte de evenimentul „supradozei” de la orele 10:23, voluntari ai ASUR și Sceptici în România au făcut o scurtă demonstrație de preparare a unui remediu homeopat pornind de la o „tinctură-mamă”, însoțită de scurte explicații. Detalii și imagini se găsesc pe blogul ASUR și pe pagina FaceBook a Asociației.

La eveniment au fost prezenți și reprezentanți ai presei centrale. Chiar dacă reflectarea mediatică a evenimentului lasă de dorit din mai multe puncte de vedere (totuși, nu atât de mult cât lasă unele comentarii ale susținătorilor homeopatiei), iată o scurtă listă a reportajelor:

De pe bloguri adunate și-napoi pe bloguri date (ordonate la-ntâmplare):

Și, la final, un playlist cu clipuri culese din România (am găsit doar cinci; sunt binevenite orice alte clipuri care se potrivesc):

Și unul cu clipuri mai de prin toată lumea, strânse la un loc de userul Youtube ateitm:


UPDATE:
Am aflat că au scris și Cațavencii un articol, în stilul lor caracteristic – Homeopatul lui Procust, semnat de Raul Gheba și publicat azi, 8 februarie.

 

De ce Campania 10:23 e o inițiativă bună

Pentru că orice campanie care trage un semnal de alarmă împotriva șarlataniei instituționalizate este o inițiativă bună. Excelentă chiar! De repetat cât mai des și insistent și de mediatizat cât mai pe larg.

Adepții homeopatiei o prezintă ca pe o ramură a medicinei, la fel de eficientă ca medicina „tradițională” – medicina bazată pe principii și dovezi științifice, care în jargonul homeopat e numită (oarecum peiorativ) „alopatie” sau „medicină alopată”. „La fel de eficientă” am scris? Am greșit! Cel mai adesea e prezentată ca fiind chiar superioară medicinei clasice, argumentul fiind că preparatele homeopate (refuz să le creditez cu denumirea de „medicamente”) nu au efecte secundare și adverse ca „otrăvurile chimice” folosite în medicina „alopată”.

Descrierea homeopatiei, așa cum ne este dată de practicanții ei, variază în detalii în funcție de cine o face, dar toate descrierile pe care le-am văzut gravitează în jurul a două puncte centrale: „cui pe cui se scoate” (similia similibus curantur, axioma imbecilă avansată de însuși Hahnemann, inventatorul homeopatiei) și ideea că cu cât e mai diluat preparatul, cu atât e mai puternic.  Pe fundamentele acestea sunt grefate tot felul de idei pseudoștiințifice, argumentate cu întorsături de condei și figuri de stil din tot spectrul procedeelor literare, condimentate din plin cu termeni științifici reali sau inventați, și cimentate cu argumentul suprem: mărturiile pacienților convinși de puterea tămăduitoare a homeopatiei. Adesea mai sunt invocate și tot felul de teorii conspiraționiste, cele mai des pomenite fiind legate de o așa-zisă mafie a marilor concerne farmaceutice, disperate de pierderea pieței în favoarea produselor homeopate care sunt, nu-i așa , superioare din toate punctele de vedere.

Aceste descrieri ale homeopatiei sunt înșelătoare de la cap la coadă. Indiferent de buna sau reaua credință a celor care le avansează, afirmațiile false rămân afirmații false. Sunt chiar înclinat să cred că cea mai mare parte a susținătorilor homeopatiei sunt de bună credință și sunt convinși că aceasta „funcționează”. (Din păcate, acesta e un aspect care nu crediteză în nici un fel homeopatia ca metodă de tratament, la fel cum Soarele nu se învârte în jurul Pământului indiferent de părerea a opt milioane de români care cred opusul.) Cel puțin sunt înclinat să fiu mai împăciuitor când e vorba de publicul „laic”. Nu pot însă face același compromis pentru mult prea mulții medici care promovează homeopatia: în cazul lor ignoranța nu e o scuză.

Ce nu este homeopatia

Vreau să fac o foarte scurtă trecere în revistă a câtorva afirmații false sau înșelătoare mult prea des făcute cu privire la homeopatie de către susținătorii acesteia:

  • „Homeopatia este o ramură a medicinei.” – Nu este. Homeopatia este unul dintre domeniile de „medicină alternativă”. Cu alte cuvinte, una din practicile care nu sunt incluse în medicina mainstream pentru că ori n-au fost dovedite a da rezultate, ori s-a dovedit că nu dau rezultate.  Ca să repet ceea ce alții au spus mai bine ca mine: practicile medicinei „alternative” au fost testate de-a lungul timpului, iar cele care s-au dovedit a funcționa au devenit medicină.
  • Homeopatia este o terapie eficace. – Fals. Nu există nici măcar un singur studiu riguros care să confirme că preparatele homeopate ar avea vreun efect superior unui placebo. După toți parametrii obiectivi, preparatele homeopate sunt placebo.
  • Homeopatia nu tratează boli, ci pacienți. – De fapt, nu tratează nimic. Afirmație e de obicei făcută în contextul prezentării homeopatiei ca o metodă de tratament „holistică”, care ar lua chipurile în considerare întreaga persoană, în opoziție cu medicina „alopată” care ar lucra după o schemă fixă, mecanic. Această dihotomie este însă nu doar simplistă și naivă, ci chiar mincinoasă. Pe de-o parte, faptul că există specializări și tratamente specifice anumitor boli sau grupuri de boli nu înseamnă că medicii ignoră tabloul general al stării pacientului. Pe de alta, chiar în cazul pseudomedicinei homeopate există rețetare și sistematizări în care anumite preparate sunt indicate pentru anumite simptome și vice versa.
  • Homeopatia tratează cauza bolii, nu doar simptomele. – Repet: de fapt nu tratează nimic. Și această declarație, un exercițiu de ipocrizie întocmai ca cea precedentă, conține un atac implicit la adresa medicinei: ideea că medicina „tradițională” tratează doar simptomele, nu și cauzele bolilor – un fals grosolan adesea ascuns sub niște bâlbe pseudoștiințifice care identifică „cauzele” cu presupuse „dezechilibre” din organism, pe care știința nu le-ar poate detecta sau medicina nu le-ar aborda.
  • Preparatele homeopatice sunt inofensive. – Afirmația este de obicei făcută în contextul în care medicamentele („chimice”, mai ales) au (adesea?) efecte secundare sau adverse neplăcute, în unele cazuri chiar periculoase. În timp ce  faptul din urmă este abordat în mod corespunzător în medicină (se iau precauții pentru a contracara sau minimiza efectele nedorite ale medicamentelor, și cu cât o terapie are efecte neplăcute majore, cu atât mai mult se evită administrarea ei), ideea că homeopatia nu este dăunătoare este un fel de minciună prin omisiune. E adevărat că preparatele homeopate în sine nu sunt dăunătoare, și cu atât mai puțin toxice: câteva picături de apă pură n-au cum să fie toxice, iar câteva zeci de miligrame de glucoză (din care sunt făcute preparatele homeopate vândute sub formă de granule) nu sunt dăunătoare nici măcar pentru diabeticii insulinodependenți. Este însă cât se poate de dăunătoare administrarea acestor preparate inofensive în locul unui tratament adecvat.
  • Homeopatia este un tratament natural. – Homeopații rar scapă ocazia să sublinieze că se folosesc ca materie primă doar substanțe naturale. Lăsând la o parte sofismul naturalist la care apelează („natural” nu e nici pe departe sinonim cu „bun” sau „sănătos”), este irelevant de la ce se pleacă. Pentru diluțiile folosite în mod tipic (cel mai adesea 30C, care corespunde cu o concentrație teoretică de 1:1060 a principiului activ) este infimă probabilitatea de a găsi în preparatul final până și o singură particulă din materia primă.

Lista ar putea continua cu cel puțin o duzină de afirmații. Mă opresc aici, după ce-am pomenit câteva dintre cele mai flagrant false dintre afirmațiile pe care le-am întâlnit în ultimul timp. Voi încerca pe viitor să detaliez punctele trecute în revistă aici… în măsura în care voi reuși să mă urnesc.

Papa Ratzinger: demență senilă?

Am fost curios să văd cum decurge mult-mediatizata vizită a papei în Anglia, după toate controversele și protestele care au precedat-o.

Mă așteptam ca Ratzinger să continue ignorarea deliberată a scandalurilor care au implicat în ultima perioadă Biserica Catolică, și mă așteptam să-și continue discursurile în care demonizează orice nu este pe gustul dogmei catolice, de la secularismul în creștere în societatea occidentală, la eutanasie și orice are de-a face cu viața sexuală a oamenilor. Mă așteptam la răbufniri retorice împotriva oricărei forme de contracepție (pentru că sunt „atentate la demnitatea persoanei”), mai ales a folosirii prezervativelor (care, printre altele, „contribuie la răspândirea HIV/SIDA”), împotriva avortului („crimă”), homosexualității (un „rău moral intrinsec”) și așa mai departe.

Mă așteptam, cu alte cuvinte, să-și continue discursurile rupte de realitate și îmbibate în doctrine catolice rămase de pe vremea când Biserica Catolică ardea pe rug vrăjitoarele, tortura eretici și practica exorcismul. (Ups, am dat-o-n bară, așa-i? Biserica Catolică mai are și acum exorciști…)

Trebuie să recunosc că Ratzinger, a.k.a. Benedict XVI, mi-a depășit cu mult așteptările. A ajuns în discursul lui să egaleze și chiar să întreacă cei mai retardați popi ortodocși ai ROR și predicatori evaghelici din străfundurile neoprotestantismului american (importat și pe la noi).

Într-o vizită prefațată de  cardinalul Walter Casper, care a declarat Anglia o țară de lumea a treia (o comparație de care nu sunt sigur dacă e o expresie de snobism sau pur și simplu rasism și xenofobie), care acum s-a îmbolnăvit strategic, Ratzinger a reușit să-și depăseașcă propriul record de imbecilitate, orbire și dogmatism retrograd în discursul ținut la Holyroodhouse, castelul monarhilor Scoției, unde a fost primit de regina Elisabeta a II-a pe 16 septembrie, la debutul vizitei sale în Marea Britanie (discursul e redat în întregime aici, pe situl ziarului britanic Catholic Herald):

Ne putem aminti cum, chiar în timpul vieții noastre, Marea Britanie și conducătorii săi s-au ridicat împotriva tiraniei naziste care dorea să-l înlăture pe Dumnezeu din societate și să ne nege multora umanitatea pe care toți o avem în comun – în special evreilor, care erau considerați nedemni de a trăi. Îmi amintesc de asemeni atitudinea regimului față de pastorii și religioșii creștini care glăsuiau adevărul din iubire, care s-au opus naziștilor și au plătit pentru aceasta cu viața. Reflectând la lecțiile aspre ale extremismului ateu în secolul XX, să nu uităm niciodată cum excluderea lui Dumnezeu, a religiei și a virtuții din viața publică duce în final la o viziune deformată a omului și societății și deci la o „viziune reductivă a persoanei și destinul ei” (Caritas in Veritate, 29). [Sublinierile îmi aparțin.] ((«Even in our own lifetime, we can recall how Britain and her leaders stood against a Nazi tyranny that wished to eradicate God from society and denied our common humanity to many, especially the Jews, who were thought unfit to live. I also recall the regime’s attitude to Christian pastors and religious who spoke the truth in love, opposed the Nazis and paid for that opposition with their lives. As we reflect on the sobering lessons of the atheist extremism of the twentieth century, let us never forget how the exclusion of God, religion and virtue from public life leads ultimately to a truncated vision of man and of society and thus to a “reductive vision of the person and his destiny” (Caritas in Veritate, 29).» ))

M-am obișnuit deja și cu retorica lui găunoasă împotriva secularismului pe care el, de pe tronul ultimei monarhii absolute occidentale, îl declară cancerul societății moderne, dar asta chiar le întrece pe toate. A reușit prin aceste cuvinte să-i ajungă și chiar să-i întreacă pe cei mai josnici dintre scursurile fundamentaliste ce infestează Sudul Statelor Unite și schiturile de pe Muntele Athos.

Tirania nazistă = Extremism ateu? Nu zău!

Tirania nazistă era foarte departe de a dori înlăturarea lui Dumnezeu din societate.

  • Liderul absolut al „tiraniei naziste”, ultrafaimosul Adolf Hitler, era catolic prin botez și educație și, după propriile lui cuvinte, credea că epurând societatea de „elementele necurate” nu făcea altceva decât să îndeplinească voia Domnului.
  • Conducerea Reichului, ca și trupele acestuia (inclusiv infamul SS din subordinea lui Heinrich Himmler) era majoritar catolică, restul fiind în cea mai mare parte luterani.
  • Niciodată – înainte, în timpul sau chiar după cel de-al doilea Război Mondial – nu a fost excomunicat vreunul liderii sau ofițerii naziști pentru crimele atroce pe care le-au comis. ((Se spune că singurul căruia i-a fost aplicată această pedeapsă supremă a Bisericii Catolice, ar fi fost Joseph Göbbels, pentru infama crimă de a se căsători cu o protestantă.))
  • Tirania nazistă a fost atât de extremist atee și Biserica Catolică atât de nefavorabilă regimului lui Hitler, încât primul tratat internațional al Germaniei după ce naziștii au câștigat alegerile a fost faimosul Reichskonkordat– negociat și semnat din partea Vaticanului de cardinalul Eugenio Pacelli, viitorul papă Pius XII. Concordatul prevedea, printre altele:
    • controlul Bisericii asupra educației, prin obligativitatea orelor de religie catolică și a rugăciunilor în școli, și menținând facultățile teologice catolice în universitățile de stat;
    • dispense și excepții de la practica de drept comun pentru clericii și organizațiile  catolice;
    • avantaje fiscale pentru Biserica Catolică și cler;
    • depunerea unui jurământ de credință către Stat din partea episcopilor;
    • garantarea canalelor de comunicare între Vatican și episcopi, precum și inviolabilitatea „clădirilor dedicate serviciilor religioase”;
    • celebrarea căsătoriei religioase înainte de a o putea efectua pe cea civilă.

Lista ar putea continua. De exemplu, cu citate din Mein Kampf, opus magnus al lui Dolfi. Dar n-am la-ndemână o versiune în română a cărții. O listă luuuungă de citate în engleză a fost însă  (re)publicată recent de biologul PZ Myers, pe Pharyngula… „în onoarea vizitei papei în Marea Britanie”. Poate fi citită aici.

Nu numai că Hitler „și ai lui” au avut relații cât se poate de cordiale și reciproc avantajoase cu biserica (în special Biserica Catolică), dar nu au privit cu ochi prea buni liber-cugetătorii din Germania interbelică, unele dintre primele acte după instaurarea regimului nazist fiind de a interzice majoritatea organizațiilor „nealiniate”. Atât de extremist-ateu a fost Hitler și regimul lui, încât Führerul însuși a crezut de cuviință să menționeze, ca pe un succes al regimului său, că s-a reușit eradicarea ateismului din societatea germană.

Culmea este că dintre toți cei care au asistat la discursul lui Raztinger, tocmai el ar fi trebuit să știe cel mai bine cum stăteau treburile cu naziștii și ateismul lor. Nu numai că a crescut în „perioada de glorie” a naziștilor, dar a și făcut parte din organizația lor de tineret, Hitlerjugend. ((Contrar unora care văd în apartenența lui Ratzinger la Hitlerjugend un semn că ar fi simpatizat cu hitleriștii, nu mi se pare un detaliu semnificativ. Dacă l-oi gratula vreodată cu epitetul de „nazist”, va fi pentru similitudinea ideilor sale cu idealurile naziste. Similitudine care n-ar fi întâmplătoare, dat fiind că trăsătura cea mai mediatizată a nazismului, anti-semitismul, a fost standard oficial sau oficios al doctrinei catolice pentru mai bine de un mileniu și jumătate.)) Chiar dacă nu le împărtășea ideologia și idealurile, e de neconceput că nu știa care sunt acestea.

In nomine patris et filii et spiritus sancti!

Stephen Hawking scrie să priceapă tot prostu’

De câteva zile încoace o nouă știre bombă bântuie internetul, agitând spiritele prin toate părțile și dând naștere la replici care mai de care mai caustice din partea dreptcredincioșilor și la comentarii înfocate din partea multor altora: Stephen Hawking a spus că universul n-are nevoie de Dumnezeu.

Stephen Hawking - The Grand DesignȘtirea însă nu e nici „bombă”, nici „nouă”, decât în măsura în care niște jurnaliști au făcut-o să apară astfel. Niște jurnaliști care au trântit un titlul senzaționalist peste articolul despre noua carte de popularizare a lui Stephen Hawking, The Grand Design (scrisă în colaborare cu fizicianul american Leonard Mlodinow), ce va fi lansată pe 9 septembrie ((Pe Amazon.co.uk era menționată data de 7 septembrie, dar 9 septembrie este data oficială de lansare a cărții.)). Niște jurnaliști care ori nu prea au habar cine este Hawking și ce a mai scris până acum, ori ignoră deliberat mesajul din cărțile și prezentările sale.

Ziariștii români au preluat prompt știrea și, cu puține excepții (printre care articolul din Știința Azi, „Stephen Hawking, originea Universului și Dumnezeu”, semnat de Adrian Buzatu), au publicat niște facsimile ale materialelor traduse de variate agenții de știri – principala sursă părând să fie un articol de pe Mediafax, „Stephen Hawking susţine că Universul nu a fost creat de Dumnezeu”, care începe cu imbecila formulare „În best-seller-ul The Grand Design”.
Citește în continuare

Urări de bine de la Vatican

Ieri, 22 decembrie, în Observatorul Roman, gazeta oficială a Vaticanului, a fost publicat discursul de Crăciun al papei. Un discurs dulce-amar şi condimentat cu obişnuitele obsesii, din ultima vreme, ale Scaunului.

Mierea

A trecut destul de repede peste urările de bine şi altele asemenea, pentru a face un bilanţ al împlinirilor Bisericii Catolice din 2008, începând cu variate aniversări (50 de ani de la aia, 10 de la ailaltă etc.) şi terminând cu minunatele acţiuni întreprinse de BC pentru a „duce lumina în lume” prin vizitele în SUA şi Franţa şi, mai ales,  în Australia – pentru proaspăta Zi Mondială a Tinerilor. Mai bine de o mie de cuvinte vesel-sforăitoare despre „atmosfera de graţie” a Crăciunului, a cărui bucurie „nu găseşte nicio explicaţie” şi vine doar şi numai de la Duhul Sfânt şi alte asemenea aiureli mistico-metafizice specifice… totul este roz şi frumos şi armonios. Pentru că trebuie să fie consecvent, nu-i aşa, cu politica struţului aplicată de atâta timp, care îmbină simbolomania cu pragmatofobia şi neagă realitatea a mai tot ce este tangibil şi cognoscibil altfel decât prin „revelaţie”. Aşa că zâmbiţi şi îmbrăţişaţi-vă, că toţi, nu-i aşa, suntem un pic mai buni de Crăciun şi totul este, nu-i aşa, un pic mai frumos – sau aşa se vede de la înălţimea fotoliului tapiţat în catifea roşie unde stă Papa, închipuindu-şi că Utopia catolică ar avea vreo legătură cu lumea în care trăim.

In cauda venenum

Nu putea lipsi, nu-i aşa?  În spiritul de armonie care ne uneşte pe toţi de Crăciun, papa a considerat necesar să adreseze din nou unul din subiectele preferate ale BC, rolul desemnat de Dumnezeu fiecăruia, printr-o preacuvioasă comparaţie între subiectul atât de popular al ecologiei şi dorinţa BC de a-şi impune weltanschauung-ul primitiv şi retardat:

În credinţă stă fundamentul ultim al responsabilităţii noastre  pentru planetă. Aceasta [planeta –n.t.] nu este pur şi simplu proprietatea noastră, pe care să o putem sfruta după interesele şi dorinţele noastre. […] Ea [Biserica Catolică] are o responsabilitate faţă de creaţie şi trebuie să afirme public această responsabilitate. Şi făcând-o, trebuie să apere nu numai pământul, apa şi aerul ca daruri ale creaţiei aparţinându-ne tuturor. Trebuie să protejeze şi omul împotriva autodistrugerii. E necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înţeleasă în sensul just. Nu este o metazifică depăşită dacă Biserica vorbeşte despre natura fiinţei umane ca bărbat şi femeie şi cere ca această ordine a creţiei să fie respectată. […] Ceea ce adesea se înţelege prin termenul „gender” se traduce în definitiv în autoemanciparea omului şi deci într-o distrugere a însăşi operei lui Dumnezeu. Omul vrea să fie independent şi să dispună de unul singur şi pentru totdeauna de ceea ce-l priveşte. Dar în acest mod trăieşte împotriva adevărului, împotriva Spiritului creator. Pădurile tropicale, da, merită protecţia noastră, dar nu mai puţin o merită omul ca creatură […] Filozofii scolastici au calificat căsătoria, adică uniunea pentru întreaga viaţă dintre bărbat şi femeie, ca sacrament al creaţiei, pe care Creatorul însuşi a instituit-o şi pe care Christos – fără a modifica mesajul creaţiei – a preluat apoi în mesajul salvării ca sacrament al noii alianţe. [Bla bla bla…] apărarea iubirii împotriva sexualităţii de consum, a viitorului împotriva pretenţiilor exclusiviste ale prezentului şi a naturii omului împotriva manipulării. [Sublinierile îmi aparţin –n.a.]

Nu a pomenit explicit cuvântul „homosexual„, dar aluziile sunt mai mult decât transparente, cum şi metafora „ecologie umană” este foarte uşor de tradus prin „impunerea regulilor decretate de noi„. Marea şi grava preocupare a BC – că oamenii pot să iubească şi fără îndobitocirea indusă cu Rozariul şi că pot accepta şi se pot accepta şi altfel decât autoflagelându-se de fiecare dată când gândesc sau fac ceva ce iese din tiparul prejudecăţilor unor triburi nomade semisălbatice, aşa cum au fost ele „revelate” şi interpretate de zeci de generaţii de sfinţi schizofrenici şi popi frustraţi! Şi ruptura de realitate este şi aici vizibilă. Legătura pe viaţă dintre bărbat şi femeie, aşa cum defineşte BC căsătoria, este din nou ceva ce ţine de Utopia catolică, nu de realitate; statistica divorţurilor, înclusiv pentru cei care se declară creştini în general, şi catolici în speţă, ajunge cu vârf şi îndesat ca argument. Probabil că, făcând referire la căsătorie ca formă de uniune stabilită la creaţie (chit că în toată Geneza nu prea se pomeneşte despre căsătorie!) între bărbat şi femeie, papa se referea la problema atât de spinoasă (pentru el, papa, şi ea, biserica) a căsătoriilor gay şi legalizarea acestora. Dar… hei, şi aici avem o ruptură de realitate! De mult, foarte mult timp, căsătoria religioasă şi cea civilă sunt două lucruri cât se poate de distincte, oricât de puţin ar conveni lucrul acesta papei, patriarhilor şi variilor predicatori şi profeţi de peste tot! Căsătoria unui bărbat cu altul, la primărie, are cam la fel de mult de-a face cu BC (şi cu orice biserică, în general), cât are căsătoria unui bărbat cu o femeie: NIMIC. În Utopia catolică, bărbaţii şi femeile „rămân puri” până la căsătorie şi apoi rămân împreună pentru vecii vecilor, amin.

  • în Realitate, tinerii (şi adulţii, deşi mult mai puţin frecvent) se masturbează – de multe ori începând să o facă dinainte de a deveni efectiv „funcţionali” d.p.d.v. sexual;
  • în Realitate, nu prea se întâmplă ca un băiat să se apropie (în toate sensurile cuvântului!) de o fată (sau de alt băiat, că tot veni vorba) dacă nu simte o oarecare atracţie fizică – au contraire;
  • în Realitate, abstinenţa este o practică sado-masochistă – fie ca atare, fie sublimată în noţiunea NEnaturală de „castitate”;
  • în Realitate tinerii nu aşteaptă prea mult pentru a face sex (ce să mai zicem de aşteptat până la căsătorie!), nici nu cer permisiunea părinţilor pentru a o face, nici nu-i consultă pe aceştia cu privire la persoana cu care o fac – cu excepţia celor care au fost cu succes condiţionaţi psihic;
  • în Realitate, chiar dacă cei mai mulţi respectă „ordinea stabilită la creaţie” (şi nu neapărat din motive mistico-religioase), unii sunt atraşi şi se îndrăgostesc de persoane de acelaşi sex – şi  nu puţini:  procentul de 5-7%, acceptat de cei mai „conservatori” ca reprezentând proporţia homosexualilor raportată la totalul populaţiei, poate părea puţin, însă doar pentru cine are o problemă cu numerele; 7% reprezintă 1,4 milioane de români, sau 4,2 milioane de italieni, sau 50 de milioane de europeni, sau 30 de milioane de nord-americani!
  • în Realitate, mai puţin de jumătate din căsătorii durează „pentru tot restul vieţii” şi doar într-un procent nesemnificativ din acestea nici unul din soţi nu „calcă strâmb” vreodată.

Sau poate greşesc eu. Poate Binecuvântatul nr. 16 este perfect conştient că Realitatea nu are legătură cu fanteziile sadico-megalomano-teocratice ale clericilor, mai ales ale celor de rang mai înalt. Şi poate subscrie la teoria conspiraţiei enunţată cu nu mai mult decât vreo câteva zile în urmă (pe 18 sau 19 decembrie a.c.) de cardinalul Angelo Amato (lb. it.: „înger iubit” – sic!), arhiepiscop titular de Sila şi secretarul Academiei Pontificale de Teologie, care declara cu nonşalanţă într-un interviu:

Creştinii sunt persecutaţi în Italia. […] Prin norme de lege şi sentinţe judecătoreşti se promovează un comportament contrar învăţăturilor evanghelice şi doctrinei catolice, care ia în derâdere pe Sfântul Părinte şi Biserica…

Halal persecuţie! Dreptul unora de a-şi trăi viaţa după alte reguli decât prejudecăţile retrograde ale unui grup de fanatici înseamnă persecuţia celor din urmă?! Dreptul de a nu respecta nişte porunci declarate de sorginte divină de către unii, care ei înşişi nu prea se obosesc mult să le respecte, înseamnă persecuţia acestora din urmă! Şi eu, biet ignorant, care trăiam cu impresia că persecuţie înseamnă altceva – de exemplu lapidări, torturi, arderi pe rug, marginalizare, discriminare, violenţă fizică şi psihică şi alte asemenea intrumente ale… hm… justiţiei divine! Dar la ce altceva să mă aştept de la conducătorii unei organizaţii care cu nu mai mult de un secol în urmă susţinea că însăşi noţiunea de „drepturile omului” este o pervertire a datoriei faţă de [imaginarul] Creator?

Incoerenţă… şi prostie

Papa e totuşi conştient de ceea ce se spune prin lume despre instituţia pe care o conduce – ar fi de neconceput să fie altfel acum, în secolul al XXI-lea, când virtual orice informaţie e la câteva clicuri distanţă! În speţă, are cunoştinţă de vocile care acuză Vaticanul de făţărnicie pentru că pe de-o parte predică sărăcia şi umilinţa, iar pe de alta se lăfăie în lux şi spectacole pline de fast. Spune, în acelaşi discurs de Crăciun:

Analize în vogă tind să considere aceste zile de sărbătoare [se referea la serbările de Ziua Mondială a Tinereţii la care a participat şi pe care a promovat-o în Australia –n.a.] ca pe o variantă a culturii moderne a tinerilor, ca pe un fel de festival rock modificat în sens bisericesc şi cu Papa ca star. Cu sau fără credinţă, aceste festivale ar fi în fond acelaşi lucru, şi astfel se crede că se pot înlătura chestiunile legate de Dumnezeu. Există chiar şi voci catolice care merg în această direcţie, evaluând toate acestea ca pe un mare spectacol – frumos, dar puţin semnificativ pentru credinţă şi pentru prezenţa Evangheliei în timpurile noastre. Ar fi [se spune] momente de extaz sărbătoresc care,  la sfârşit, i-ar lăsa pe toţi ca înainte, fără a le influenţa în mod mai prodund viaţa. Cu toate acestea particularităţile acestor zile [sărbătoreşti] şi caracterul special al bucuriei pe care o dau, forţa lor generatoare de comuniune, nu găsesc nicio explicaţie.

Au contraire! Psihologia şi sociologia explică foarte bine. Doar pentru că se postulează ex cathedra că „bucuria” şi „sentimentul de comuniune” sunt diferite de entuziasmul indus şi de spiritul de turmă de care profită politicienii, starurile şi tot felul de pseudosavanţi, nu înseamnă că aşa şi este. Circulă o vorbă „prin popor”, care zice că şi căcatul (sit venia verbo) se vinde bine dacă e frumos ambalat. Iar religia, printr-o practică multimilenară, a devenit specialistă în manipularea maselor şi… ambalaje frumoase. Papa dixit:

Credinţa, în felul său, are nevoia de a vedea şi de a atinge. Întâlnirea cu crucea, care vine atinsă şi purtată, devine o întâlnire interioară cu Cel care pe cruce a murit pentru noi. […] Astfel nici Papa nu e starul în jurul căruia se învârte totul. El e doar vicarul lui Christos.

Da… „nevoia de a vedea şi a atinge” – nevoia de a avea o imagine a imaginarului pentru a-l putea vârî lumii pe gât. Dacă chiar şi acum e „nevoie” de această imagine, îmi imaginez câtă nevoie era pe vremea când a fost imaginată imaginea imaginarului (sic!) pentru a stimula imaginaţia analfabeţilor care erau „evanghelizaţi”. Bomboana pe colivă, cheia de boltă şi cireaşa pe tortul festivalurilor care „nu sunt spectacole rock” şi al papei care „nu e star” este citatul pe care l-a găsit papa oportun de adus în sprijinul raţionalizărilor sale dubioase. Papa dixit:

E aceasta [prezenţa „Lui” în mijlocul nostru] ceea ce face viaţa plăcută şi deschisă şi ne uneşte unii cu alţii într-o bucurie ce nu e comparabilă cu extazul unui festival rock. Friedrich Nietzsche a spus odată: „Abilitatea nu constă în organizarea unei sărbători, ci în găsirea persoanelor capabile să se bucure de ea.

Ăăă… da… Nietzsche… Drăguţ citatul… dar… Nietzsche? Friedrich Nietzsche, cel care a scris „Anticristul„, „Ecce homo” şi „Aşa grăit-a Zarathustra„?! Nietzsche, care zicea că „a crede înseamnă să nu vrei să ştii ce-i adevărat„? Nietzsche, care spunea că „Dumnezeu e mort şi rămâne mort” pentru a declara triumful raţiunii omului şi ştiinţei asupra condiţionării psihice a religiei? Acelaşi Nietsche care spunea că „păcatul a fost inventat pentru a face imposibile ştiinţa, cultura şi orice elevare sau înnobilare a omului„, şi că preoţii „domnesc prin inventarea păcatului„?! Ce drakku spui acolo, Sanctitatea Ta?!  Tu te auzi?  Pe altcineva n-ai găsit de citat? Ajuns aici, putea foarte bine să-l citeze pe vechiul prieten al Bisericii Catolice, acum renegat, Adolf Hitler, care zicea că „religiile sunt cele mai stabile forme statale” şi invoca graţia divină ca ajutor în eforturile sale şi împotriva Diavolului, care îl invoca pe Dumnezeu pentru a „câştiga încrederea poporului„. Ar fi fost, fără îndoială, mai potrivit! Aştept cu nerăbdare citatele din Bertrand Russell de Revelion, H.L. Mencke de Bobotează şi Mark Twain sau Isaac Asimov de Paşte!