Tag Archives: vatican

Greaua moștenire a Maicii Tereza

Nemții de la ARD au difuzat anul trecut, pe 25 august, un reportaj de 45 de minute pe tema arhicunoscutei Maici Tereza din Calcutta, a.k.a. Agnes Gonxha Bojaxhiu. M-a bucurat că n-a fost realizat cu filtrul „aura divină 3X” pe obiectiv, nici editat cu prea obișnuita periuță de sensibilități bisericești. E un material în stil aproape hitchensian, care trece în revistă azilurile înființate de Maica Tereza la Calcutta, scoțând în evidență mizeria, nepăsarea și iresponsabilitatea existente acolo.

Îmi propusesem mai demult să fac operațiile necesare, dar n-am apucat din variate motive (alea obișnuite: ba n-am avut chef, ba am avut altceva de făcut, ba am uitat de film etc.). Acum am apucat în sfârșit să-mi fac un pic (un pic mai mult, de fapt!) de timp, și voilà: am făcut în sfârșit titrarea în română.

Filmul este, după cum se poate vedea, cocoțat pe Youtube. Din cauza restricțiilor nenilor de la Youtube (max. 15 minute pentru fiecare filmuleț pentru cine n-are chef să le dea bani; și eu n-am), a trebuit să tai filmul  în trei bucăți. Cine ține neapărat să-l vadă „în original”, o poate face la http://bit.ly/mt-mediathek (deși nu prea văd care-ar fi rostul). ((Filmul nu mai este disponibil pe situl Mediathek.)) De asemeni, din motive neelucidate (posibil să fie tot vina celor de la Youtube), a trebuit să elimin „ș” și „ț” din subtitrarea de pe Youtube. Pentru cine vrea să descarce filmul ca să-l folosească cu un player „normal”, am atașat o arhivă .zip cu cele trei subtitrări în format .srt (și cu toate diacriticele la locul lor).

Cu siguranță am mai făcut și greșeli prin titrări. Sorry, n-am mai avut nervi și de corectură.

(Dacă nu apare automat subtitrarea, folosiți butonul ăla cu „CC” pe el.)

Câteva detalii:

  • Reportajul-documentar a fost difuzat de canalul german ARD pe 25 august 2010. (Am scris deja asta, nu?)
  • Realizatori: Michael Busse și Maria-Rosa Bobbi.
  • Pagina emisiunii, pe situl DasErste: http://bit.ly/mt-daserste (în germană) ((Se pare că nici pe situl Das Erste nu mai apare emisiunea.))
  • Sursa, pe situl ARD Mediathek: http://bit.ly/mt-mediathek (în germană) ((ref:1))

Pentru cine e interesat:

  • Download-ul l-am făcut de pe bit.ly/mt-mediathek ((ref:1)) cu un program numit Mediathek, făcut anume pentru arhivele TV nemțești.
  • Compresarea filmului am făcut-o cu Xilisoft Video Converter (care are darul să nu-mi facă nici nervi nici probleme, o chestie destul de ieșită din comun pentru un softuleț de genul ăsta).
  • Îmbucătățirea am făcut-o cu VirtualDub (cred).
  • Subtitrarea (atât pentru transcrierea în germană, cât și pentru traducerea ulterioară) am făcut-o cu VisualSubSync, un softuleț care merge excelent și nu multe din bubele-n cap pe care le au altele (inclusiv cea mai mare parte a softurilor așa-zis „profesionale”).

Ca să fie o treabă făcută ca la carte, ete ca bonus și documentarul-anchetă Hell’s Angel făcut în 1994 de – cine altul? – jurnalistul cu stilul cel mai hitchensian dintre toți, Christopher Hitchens:

Și, ca să rămânem oarecum pe aceeași lungime de undă, episodul Penn & Teller: Bullshit!  – Holier than Thou, dedicat, printre alții, Maicii Tereza (acei „alți” sunt Mahatma Ghandi și pe Dalai Lama):

Nu știu voi, dar mie filmulețele astea îmi mai taie greața provocată de siropurile religioase care se văd toată ziua, peste tot.

Hasta la vista, baby!

Papa Ratzinger: demență senilă?

Am fost curios să văd cum decurge mult-mediatizata vizită a papei în Anglia, după toate controversele și protestele care au precedat-o.

Mă așteptam ca Ratzinger să continue ignorarea deliberată a scandalurilor care au implicat în ultima perioadă Biserica Catolică, și mă așteptam să-și continue discursurile în care demonizează orice nu este pe gustul dogmei catolice, de la secularismul în creștere în societatea occidentală, la eutanasie și orice are de-a face cu viața sexuală a oamenilor. Mă așteptam la răbufniri retorice împotriva oricărei forme de contracepție (pentru că sunt „atentate la demnitatea persoanei”), mai ales a folosirii prezervativelor (care, printre altele, „contribuie la răspândirea HIV/SIDA”), împotriva avortului („crimă”), homosexualității (un „rău moral intrinsec”) și așa mai departe.

Mă așteptam, cu alte cuvinte, să-și continue discursurile rupte de realitate și îmbibate în doctrine catolice rămase de pe vremea când Biserica Catolică ardea pe rug vrăjitoarele, tortura eretici și practica exorcismul. (Ups, am dat-o-n bară, așa-i? Biserica Catolică mai are și acum exorciști…)

Trebuie să recunosc că Ratzinger, a.k.a. Benedict XVI, mi-a depășit cu mult așteptările. A ajuns în discursul lui să egaleze și chiar să întreacă cei mai retardați popi ortodocși ai ROR și predicatori evaghelici din străfundurile neoprotestantismului american (importat și pe la noi).

Într-o vizită prefațată de  cardinalul Walter Casper, care a declarat Anglia o țară de lumea a treia (o comparație de care nu sunt sigur dacă e o expresie de snobism sau pur și simplu rasism și xenofobie), care acum s-a îmbolnăvit strategic, Ratzinger a reușit să-și depăseașcă propriul record de imbecilitate, orbire și dogmatism retrograd în discursul ținut la Holyroodhouse, castelul monarhilor Scoției, unde a fost primit de regina Elisabeta a II-a pe 16 septembrie, la debutul vizitei sale în Marea Britanie (discursul e redat în întregime aici, pe situl ziarului britanic Catholic Herald):

Ne putem aminti cum, chiar în timpul vieții noastre, Marea Britanie și conducătorii săi s-au ridicat împotriva tiraniei naziste care dorea să-l înlăture pe Dumnezeu din societate și să ne nege multora umanitatea pe care toți o avem în comun – în special evreilor, care erau considerați nedemni de a trăi. Îmi amintesc de asemeni atitudinea regimului față de pastorii și religioșii creștini care glăsuiau adevărul din iubire, care s-au opus naziștilor și au plătit pentru aceasta cu viața. Reflectând la lecțiile aspre ale extremismului ateu în secolul XX, să nu uităm niciodată cum excluderea lui Dumnezeu, a religiei și a virtuții din viața publică duce în final la o viziune deformată a omului și societății și deci la o „viziune reductivă a persoanei și destinul ei” (Caritas in Veritate, 29). [Sublinierile îmi aparțin.] ((«Even in our own lifetime, we can recall how Britain and her leaders stood against a Nazi tyranny that wished to eradicate God from society and denied our common humanity to many, especially the Jews, who were thought unfit to live. I also recall the regime’s attitude to Christian pastors and religious who spoke the truth in love, opposed the Nazis and paid for that opposition with their lives. As we reflect on the sobering lessons of the atheist extremism of the twentieth century, let us never forget how the exclusion of God, religion and virtue from public life leads ultimately to a truncated vision of man and of society and thus to a “reductive vision of the person and his destiny” (Caritas in Veritate, 29).» ))

M-am obișnuit deja și cu retorica lui găunoasă împotriva secularismului pe care el, de pe tronul ultimei monarhii absolute occidentale, îl declară cancerul societății moderne, dar asta chiar le întrece pe toate. A reușit prin aceste cuvinte să-i ajungă și chiar să-i întreacă pe cei mai josnici dintre scursurile fundamentaliste ce infestează Sudul Statelor Unite și schiturile de pe Muntele Athos.

Tirania nazistă = Extremism ateu? Nu zău!

Tirania nazistă era foarte departe de a dori înlăturarea lui Dumnezeu din societate.

  • Liderul absolut al „tiraniei naziste”, ultrafaimosul Adolf Hitler, era catolic prin botez și educație și, după propriile lui cuvinte, credea că epurând societatea de „elementele necurate” nu făcea altceva decât să îndeplinească voia Domnului.
  • Conducerea Reichului, ca și trupele acestuia (inclusiv infamul SS din subordinea lui Heinrich Himmler) era majoritar catolică, restul fiind în cea mai mare parte luterani.
  • Niciodată – înainte, în timpul sau chiar după cel de-al doilea Război Mondial – nu a fost excomunicat vreunul liderii sau ofițerii naziști pentru crimele atroce pe care le-au comis. ((Se spune că singurul căruia i-a fost aplicată această pedeapsă supremă a Bisericii Catolice, ar fi fost Joseph Göbbels, pentru infama crimă de a se căsători cu o protestantă.))
  • Tirania nazistă a fost atât de extremist atee și Biserica Catolică atât de nefavorabilă regimului lui Hitler, încât primul tratat internațional al Germaniei după ce naziștii au câștigat alegerile a fost faimosul Reichskonkordat– negociat și semnat din partea Vaticanului de cardinalul Eugenio Pacelli, viitorul papă Pius XII. Concordatul prevedea, printre altele:
    • controlul Bisericii asupra educației, prin obligativitatea orelor de religie catolică și a rugăciunilor în școli, și menținând facultățile teologice catolice în universitățile de stat;
    • dispense și excepții de la practica de drept comun pentru clericii și organizațiile  catolice;
    • avantaje fiscale pentru Biserica Catolică și cler;
    • depunerea unui jurământ de credință către Stat din partea episcopilor;
    • garantarea canalelor de comunicare între Vatican și episcopi, precum și inviolabilitatea „clădirilor dedicate serviciilor religioase”;
    • celebrarea căsătoriei religioase înainte de a o putea efectua pe cea civilă.

Lista ar putea continua. De exemplu, cu citate din Mein Kampf, opus magnus al lui Dolfi. Dar n-am la-ndemână o versiune în română a cărții. O listă luuuungă de citate în engleză a fost însă  (re)publicată recent de biologul PZ Myers, pe Pharyngula… „în onoarea vizitei papei în Marea Britanie”. Poate fi citită aici.

Nu numai că Hitler „și ai lui” au avut relații cât se poate de cordiale și reciproc avantajoase cu biserica (în special Biserica Catolică), dar nu au privit cu ochi prea buni liber-cugetătorii din Germania interbelică, unele dintre primele acte după instaurarea regimului nazist fiind de a interzice majoritatea organizațiilor „nealiniate”. Atât de extremist-ateu a fost Hitler și regimul lui, încât Führerul însuși a crezut de cuviință să menționeze, ca pe un succes al regimului său, că s-a reușit eradicarea ateismului din societatea germană.

Culmea este că dintre toți cei care au asistat la discursul lui Raztinger, tocmai el ar fi trebuit să știe cel mai bine cum stăteau treburile cu naziștii și ateismul lor. Nu numai că a crescut în „perioada de glorie” a naziștilor, dar a și făcut parte din organizația lor de tineret, Hitlerjugend. ((Contrar unora care văd în apartenența lui Ratzinger la Hitlerjugend un semn că ar fi simpatizat cu hitleriștii, nu mi se pare un detaliu semnificativ. Dacă l-oi gratula vreodată cu epitetul de „nazist”, va fi pentru similitudinea ideilor sale cu idealurile naziste. Similitudine care n-ar fi întâmplătoare, dat fiind că trăsătura cea mai mediatizată a nazismului, anti-semitismul, a fost standard oficial sau oficios al doctrinei catolice pentru mai bine de un mileniu și jumătate.)) Chiar dacă nu le împărtășea ideologia și idealurile, e de neconceput că nu știa care sunt acestea.

In nomine patris et filii et spiritus sancti!

Urări de bine de la Vatican

Ieri, 22 decembrie, în Observatorul Roman, gazeta oficială a Vaticanului, a fost publicat discursul de Crăciun al papei. Un discurs dulce-amar şi condimentat cu obişnuitele obsesii, din ultima vreme, ale Scaunului.

Mierea

A trecut destul de repede peste urările de bine şi altele asemenea, pentru a face un bilanţ al împlinirilor Bisericii Catolice din 2008, începând cu variate aniversări (50 de ani de la aia, 10 de la ailaltă etc.) şi terminând cu minunatele acţiuni întreprinse de BC pentru a „duce lumina în lume” prin vizitele în SUA şi Franţa şi, mai ales,  în Australia – pentru proaspăta Zi Mondială a Tinerilor. Mai bine de o mie de cuvinte vesel-sforăitoare despre „atmosfera de graţie” a Crăciunului, a cărui bucurie „nu găseşte nicio explicaţie” şi vine doar şi numai de la Duhul Sfânt şi alte asemenea aiureli mistico-metafizice specifice… totul este roz şi frumos şi armonios. Pentru că trebuie să fie consecvent, nu-i aşa, cu politica struţului aplicată de atâta timp, care îmbină simbolomania cu pragmatofobia şi neagă realitatea a mai tot ce este tangibil şi cognoscibil altfel decât prin „revelaţie”. Aşa că zâmbiţi şi îmbrăţişaţi-vă, că toţi, nu-i aşa, suntem un pic mai buni de Crăciun şi totul este, nu-i aşa, un pic mai frumos – sau aşa se vede de la înălţimea fotoliului tapiţat în catifea roşie unde stă Papa, închipuindu-şi că Utopia catolică ar avea vreo legătură cu lumea în care trăim.

In cauda venenum

Nu putea lipsi, nu-i aşa?  În spiritul de armonie care ne uneşte pe toţi de Crăciun, papa a considerat necesar să adreseze din nou unul din subiectele preferate ale BC, rolul desemnat de Dumnezeu fiecăruia, printr-o preacuvioasă comparaţie între subiectul atât de popular al ecologiei şi dorinţa BC de a-şi impune weltanschauung-ul primitiv şi retardat:

În credinţă stă fundamentul ultim al responsabilităţii noastre  pentru planetă. Aceasta [planeta –n.t.] nu este pur şi simplu proprietatea noastră, pe care să o putem sfruta după interesele şi dorinţele noastre. […] Ea [Biserica Catolică] are o responsabilitate faţă de creaţie şi trebuie să afirme public această responsabilitate. Şi făcând-o, trebuie să apere nu numai pământul, apa şi aerul ca daruri ale creaţiei aparţinându-ne tuturor. Trebuie să protejeze şi omul împotriva autodistrugerii. E necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înţeleasă în sensul just. Nu este o metazifică depăşită dacă Biserica vorbeşte despre natura fiinţei umane ca bărbat şi femeie şi cere ca această ordine a creţiei să fie respectată. […] Ceea ce adesea se înţelege prin termenul „gender” se traduce în definitiv în autoemanciparea omului şi deci într-o distrugere a însăşi operei lui Dumnezeu. Omul vrea să fie independent şi să dispună de unul singur şi pentru totdeauna de ceea ce-l priveşte. Dar în acest mod trăieşte împotriva adevărului, împotriva Spiritului creator. Pădurile tropicale, da, merită protecţia noastră, dar nu mai puţin o merită omul ca creatură […] Filozofii scolastici au calificat căsătoria, adică uniunea pentru întreaga viaţă dintre bărbat şi femeie, ca sacrament al creaţiei, pe care Creatorul însuşi a instituit-o şi pe care Christos – fără a modifica mesajul creaţiei – a preluat apoi în mesajul salvării ca sacrament al noii alianţe. [Bla bla bla…] apărarea iubirii împotriva sexualităţii de consum, a viitorului împotriva pretenţiilor exclusiviste ale prezentului şi a naturii omului împotriva manipulării. [Sublinierile îmi aparţin –n.a.]

Nu a pomenit explicit cuvântul „homosexual„, dar aluziile sunt mai mult decât transparente, cum şi metafora „ecologie umană” este foarte uşor de tradus prin „impunerea regulilor decretate de noi„. Marea şi grava preocupare a BC – că oamenii pot să iubească şi fără îndobitocirea indusă cu Rozariul şi că pot accepta şi se pot accepta şi altfel decât autoflagelându-se de fiecare dată când gândesc sau fac ceva ce iese din tiparul prejudecăţilor unor triburi nomade semisălbatice, aşa cum au fost ele „revelate” şi interpretate de zeci de generaţii de sfinţi schizofrenici şi popi frustraţi! Şi ruptura de realitate este şi aici vizibilă. Legătura pe viaţă dintre bărbat şi femeie, aşa cum defineşte BC căsătoria, este din nou ceva ce ţine de Utopia catolică, nu de realitate; statistica divorţurilor, înclusiv pentru cei care se declară creştini în general, şi catolici în speţă, ajunge cu vârf şi îndesat ca argument. Probabil că, făcând referire la căsătorie ca formă de uniune stabilită la creaţie (chit că în toată Geneza nu prea se pomeneşte despre căsătorie!) între bărbat şi femeie, papa se referea la problema atât de spinoasă (pentru el, papa, şi ea, biserica) a căsătoriilor gay şi legalizarea acestora. Dar… hei, şi aici avem o ruptură de realitate! De mult, foarte mult timp, căsătoria religioasă şi cea civilă sunt două lucruri cât se poate de distincte, oricât de puţin ar conveni lucrul acesta papei, patriarhilor şi variilor predicatori şi profeţi de peste tot! Căsătoria unui bărbat cu altul, la primărie, are cam la fel de mult de-a face cu BC (şi cu orice biserică, în general), cât are căsătoria unui bărbat cu o femeie: NIMIC. În Utopia catolică, bărbaţii şi femeile „rămân puri” până la căsătorie şi apoi rămân împreună pentru vecii vecilor, amin.

  • în Realitate, tinerii (şi adulţii, deşi mult mai puţin frecvent) se masturbează – de multe ori începând să o facă dinainte de a deveni efectiv „funcţionali” d.p.d.v. sexual;
  • în Realitate, nu prea se întâmplă ca un băiat să se apropie (în toate sensurile cuvântului!) de o fată (sau de alt băiat, că tot veni vorba) dacă nu simte o oarecare atracţie fizică – au contraire;
  • în Realitate, abstinenţa este o practică sado-masochistă – fie ca atare, fie sublimată în noţiunea NEnaturală de „castitate”;
  • în Realitate tinerii nu aşteaptă prea mult pentru a face sex (ce să mai zicem de aşteptat până la căsătorie!), nici nu cer permisiunea părinţilor pentru a o face, nici nu-i consultă pe aceştia cu privire la persoana cu care o fac – cu excepţia celor care au fost cu succes condiţionaţi psihic;
  • în Realitate, chiar dacă cei mai mulţi respectă „ordinea stabilită la creaţie” (şi nu neapărat din motive mistico-religioase), unii sunt atraşi şi se îndrăgostesc de persoane de acelaşi sex – şi  nu puţini:  procentul de 5-7%, acceptat de cei mai „conservatori” ca reprezentând proporţia homosexualilor raportată la totalul populaţiei, poate părea puţin, însă doar pentru cine are o problemă cu numerele; 7% reprezintă 1,4 milioane de români, sau 4,2 milioane de italieni, sau 50 de milioane de europeni, sau 30 de milioane de nord-americani!
  • în Realitate, mai puţin de jumătate din căsătorii durează „pentru tot restul vieţii” şi doar într-un procent nesemnificativ din acestea nici unul din soţi nu „calcă strâmb” vreodată.

Sau poate greşesc eu. Poate Binecuvântatul nr. 16 este perfect conştient că Realitatea nu are legătură cu fanteziile sadico-megalomano-teocratice ale clericilor, mai ales ale celor de rang mai înalt. Şi poate subscrie la teoria conspiraţiei enunţată cu nu mai mult decât vreo câteva zile în urmă (pe 18 sau 19 decembrie a.c.) de cardinalul Angelo Amato (lb. it.: „înger iubit” – sic!), arhiepiscop titular de Sila şi secretarul Academiei Pontificale de Teologie, care declara cu nonşalanţă într-un interviu:

Creştinii sunt persecutaţi în Italia. […] Prin norme de lege şi sentinţe judecătoreşti se promovează un comportament contrar învăţăturilor evanghelice şi doctrinei catolice, care ia în derâdere pe Sfântul Părinte şi Biserica…

Halal persecuţie! Dreptul unora de a-şi trăi viaţa după alte reguli decât prejudecăţile retrograde ale unui grup de fanatici înseamnă persecuţia celor din urmă?! Dreptul de a nu respecta nişte porunci declarate de sorginte divină de către unii, care ei înşişi nu prea se obosesc mult să le respecte, înseamnă persecuţia acestora din urmă! Şi eu, biet ignorant, care trăiam cu impresia că persecuţie înseamnă altceva – de exemplu lapidări, torturi, arderi pe rug, marginalizare, discriminare, violenţă fizică şi psihică şi alte asemenea intrumente ale… hm… justiţiei divine! Dar la ce altceva să mă aştept de la conducătorii unei organizaţii care cu nu mai mult de un secol în urmă susţinea că însăşi noţiunea de „drepturile omului” este o pervertire a datoriei faţă de [imaginarul] Creator?

Incoerenţă… şi prostie

Papa e totuşi conştient de ceea ce se spune prin lume despre instituţia pe care o conduce – ar fi de neconceput să fie altfel acum, în secolul al XXI-lea, când virtual orice informaţie e la câteva clicuri distanţă! În speţă, are cunoştinţă de vocile care acuză Vaticanul de făţărnicie pentru că pe de-o parte predică sărăcia şi umilinţa, iar pe de alta se lăfăie în lux şi spectacole pline de fast. Spune, în acelaşi discurs de Crăciun:

Analize în vogă tind să considere aceste zile de sărbătoare [se referea la serbările de Ziua Mondială a Tinereţii la care a participat şi pe care a promovat-o în Australia –n.a.] ca pe o variantă a culturii moderne a tinerilor, ca pe un fel de festival rock modificat în sens bisericesc şi cu Papa ca star. Cu sau fără credinţă, aceste festivale ar fi în fond acelaşi lucru, şi astfel se crede că se pot înlătura chestiunile legate de Dumnezeu. Există chiar şi voci catolice care merg în această direcţie, evaluând toate acestea ca pe un mare spectacol – frumos, dar puţin semnificativ pentru credinţă şi pentru prezenţa Evangheliei în timpurile noastre. Ar fi [se spune] momente de extaz sărbătoresc care,  la sfârşit, i-ar lăsa pe toţi ca înainte, fără a le influenţa în mod mai prodund viaţa. Cu toate acestea particularităţile acestor zile [sărbătoreşti] şi caracterul special al bucuriei pe care o dau, forţa lor generatoare de comuniune, nu găsesc nicio explicaţie.

Au contraire! Psihologia şi sociologia explică foarte bine. Doar pentru că se postulează ex cathedra că „bucuria” şi „sentimentul de comuniune” sunt diferite de entuziasmul indus şi de spiritul de turmă de care profită politicienii, starurile şi tot felul de pseudosavanţi, nu înseamnă că aşa şi este. Circulă o vorbă „prin popor”, care zice că şi căcatul (sit venia verbo) se vinde bine dacă e frumos ambalat. Iar religia, printr-o practică multimilenară, a devenit specialistă în manipularea maselor şi… ambalaje frumoase. Papa dixit:

Credinţa, în felul său, are nevoia de a vedea şi de a atinge. Întâlnirea cu crucea, care vine atinsă şi purtată, devine o întâlnire interioară cu Cel care pe cruce a murit pentru noi. […] Astfel nici Papa nu e starul în jurul căruia se învârte totul. El e doar vicarul lui Christos.

Da… „nevoia de a vedea şi a atinge” – nevoia de a avea o imagine a imaginarului pentru a-l putea vârî lumii pe gât. Dacă chiar şi acum e „nevoie” de această imagine, îmi imaginez câtă nevoie era pe vremea când a fost imaginată imaginea imaginarului (sic!) pentru a stimula imaginaţia analfabeţilor care erau „evanghelizaţi”. Bomboana pe colivă, cheia de boltă şi cireaşa pe tortul festivalurilor care „nu sunt spectacole rock” şi al papei care „nu e star” este citatul pe care l-a găsit papa oportun de adus în sprijinul raţionalizărilor sale dubioase. Papa dixit:

E aceasta [prezenţa „Lui” în mijlocul nostru] ceea ce face viaţa plăcută şi deschisă şi ne uneşte unii cu alţii într-o bucurie ce nu e comparabilă cu extazul unui festival rock. Friedrich Nietzsche a spus odată: „Abilitatea nu constă în organizarea unei sărbători, ci în găsirea persoanelor capabile să se bucure de ea.

Ăăă… da… Nietzsche… Drăguţ citatul… dar… Nietzsche? Friedrich Nietzsche, cel care a scris „Anticristul„, „Ecce homo” şi „Aşa grăit-a Zarathustra„?! Nietzsche, care zicea că „a crede înseamnă să nu vrei să ştii ce-i adevărat„? Nietzsche, care spunea că „Dumnezeu e mort şi rămâne mort” pentru a declara triumful raţiunii omului şi ştiinţei asupra condiţionării psihice a religiei? Acelaşi Nietsche care spunea că „păcatul a fost inventat pentru a face imposibile ştiinţa, cultura şi orice elevare sau înnobilare a omului„, şi că preoţii „domnesc prin inventarea păcatului„?! Ce drakku spui acolo, Sanctitatea Ta?!  Tu te auzi?  Pe altcineva n-ai găsit de citat? Ajuns aici, putea foarte bine să-l citeze pe vechiul prieten al Bisericii Catolice, acum renegat, Adolf Hitler, care zicea că „religiile sunt cele mai stabile forme statale” şi invoca graţia divină ca ajutor în eforturile sale şi împotriva Diavolului, care îl invoca pe Dumnezeu pentru a „câştiga încrederea poporului„. Ar fi fost, fără îndoială, mai potrivit! Aştept cu nerăbdare citatele din Bertrand Russell de Revelion, H.L. Mencke de Bobotează şi Mark Twain sau Isaac Asimov de Paşte!