Argumentul normalităţii, scuza neajutoratului

Foarte des noţiunea de normalitate îmi dă dureri puternice de cap, pentru că-i invocată de fiecare dată ca justificare pentru abuzuri. De exemplu, când vine vorba despre persoane ne-heterosexuale. Persoanele care nu agreează ne-heterosexualii involcă argumentul anormalităţii pentru a-şi disculpa homofobia. Destul de des, totuşi, argumentul e aruncat şi-n faţa heterosexualilor cu practici sexuale diferite de-ale majorităţii (de la cazurile banale de jucării sexuale la femei care folosesc strap-on).

Una dintre explicaţiile la care-am ajuns e că noţiunea aberantă de „normalitate” le oferă un sentiment de protecţie. E un transfer de responsabilitate. Nu sunt datori să dea socoteală pentru comportamentul sexual propriu („îmi place poziţia misionarului pentru că…”), ci recurg la sprijinul majorităţii („nu e normal să faci sex în altă poziţie decât cea a misionarului” care se traduce prin „majoritatea oamenilor fac sex în poziţia misionarului”). Poate fac asta din lene în gândire sau poate-o fac din frustrare şi nesiguranţă. Sau, mai plauzibil pentru mine, o fac pentru a elimina compeţiţia, excluzându-i din cursă pe cei care nu se conformează standardelor „normalităţii”. Le induc celor din jur ideea că sunt ei înşişi ciudaţi dacă preferă ciudaţii (adică cei cu comportament „anormal”). Motiv pentru care foarte multe persoane ne-heterosexuale îşi amână coming-out-ul sau pentru care multe femei se complac în nişte practici sexuale nesatisfăcătoare.

Un exemplu relevant de utilizare a ideii de „normalitate” pentru a comite abuzuri e biserica. Biserica foloseşte ideea de „normalitate” de foarte mult timp pentru a manipula. A construit un cocon de standarde aşa-zis normale, cărora le-a asociat conceptul de „moralitate”. Şi-a atribuit drept de autor pe acest concept şi oricine e în afara moralităţii e anormal şi devine paria. E marginalizat. In mod indirect, răul pe care l-a făcut Biserica atribuindu-şi monopol pe standardele de normalitate, este c-a educat zeci de generaţii în spiritul frustrării sexuale şi al respingerii a orice din sfera sexuală care nu se-ncadrează în acest concept. Până şi generaţiile mai puţin religioase sau complet nereligioase sunt afectate, moştenind ideile preconcepute de la părinţi, pentru că e mult mai uşor să te scalzi în ape testate de alţii înainte, decât să te resetezi pe un „mindset” diferit.

Concluzionez franc: normalitatea e scuza celor pe care nu-i duce capul sa vină cu un argument real. A leneşilor în gândire, a persoanelor slabe. Cred că ideea de valori normale, de referinţă, este acceptabilă doar în sfera ştiinţelor reale.